În multe situații din viața noastră, considerăm că succesul e totul, indiferent de mijlocul prin care-l putem obține. Dorim să ne atingem cât mai multe obiective, într-un timp cât mai scurt, fără să ne mai gândim la consecințele care se pot abate asupra noastră.
Și pentru asta, încercăm să fim un soi de atleți, asemeni jamaicanului Usain Bolt. Ba mai mult, aș putea utiliza o expresie care mi-a rămas în minte după un interviu cu George Stanca (care a plecat dintre noi în luna februarie a acestui an): ”să fim rapizi, iuți, ca lumina unui blitz”.
Ce reprezintă sportul pentru noi? Nimic, dacă l-am privi doar ca pe un fapt divers. E, întradevăr, un stil de viață, unul benefic pentru organism, dar nu putem afirma că el se rezumă doar la atât. Dacă îl privim în profunzime, cu siguranță descoperim și poveștile fascinante care se ascund în spatele acestui fenomen.
În fond, fie că ne referim la boxeri, tenismeni, fotbaliști, handbaliști, canotori sau baschetbaliști, toți sunt oameni, la fel ca noi. Ceea ce îl deosebește pe un sportiv de un simplu spectator este că disciplina pe care o practică se leagă de propria sa viață, prin ea se definește, într-un cuvânt, din ea își câștigă existența. Dar pentru a ajunge în vârful piramidei, e de la sine înțeles că a pornit de jos, că a trecut atât prin momente de cumpănă, cât și de triumf.
Au fost Pele, Diego Maradona, Lev Yașin, Hagi, Roberto Baggio, Muhammad Ali, Archie Moore sau Rocky Marciano, personalități binecunoscute din fotbal și box care au încercat, la un moment dat, să guste din cupa victoriei într-un timp cât mai scurt, fără să-și analizeze punctele forte și cele slabe și nu în ultimul rând, fără să evalueze în amănunt aptitudinile adversarului.
Marciano și Ali au fost adevărați coloși în ring, eroi nemuritori, dar timpul, nesfâșitele lupte și bătăi ale gongului și-au spus cuvântul, iar la final, cel mai important lucru nu e cantitatea de centuri adjudecate în ring, ci felul în care le-au obținut, munca și devotamentul lor pentru performanță și în sfârșit, lecția predată celor care i-au susținut în sală, ori din fața micului ecran.
Pele rămâne unul din cei mai talentați magicieni care au jonglat cu balonul rotund, este legenda vie a clubului Santos și triplu campion mondial cu selecționata Braziliei, la edițiile din 1958, 1962 și 1970. A fost cel mai bun dintre cei buni la vremea lui, putea ajunge și mai sus, dar a știut când să se trezească din euforia propriului triumf, alegând să-l împartă cu colegii săi de pe teren, oferindu-le și lor șansa de a arăta fanilor din tribune de ce sunt în stare.
La urma urmei, a fi fair-play înseamnă a adopta o anumită conduită, a accepta cu demnitate atât victoriile, cât și înfrângerile, însă cel mai important amănunt rămâne prezența spiritului de echipă: ”toți pentru unul și unul pentru toți”. În aceeași măsură putem vorbi și despre generația lui Dumitrache, Lucescu și Dobrin, care a condus naționala României către Copa del Mundo 1970, din Mexic, ori despre echipa lui Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu și Dan Petrescu de la mondialul american din 1994.
În fine, m-aș putea lega mai mult despre întâmplările din sport, dar esența e că ”succesul se afla în mintea noastră”, după cum spunea marele actor Chuck Norris, personalitate care a rămas celebră pentru filme de acțiune precum ”Dispăruți în misiune”, ”Băieții buni se îmbracă în negru”, ”Walker, polițist texan” dar și după sumedenia de bancuri care s-au născut din succesul acestor ecranizări. Și totuși, puțini știu că Chuck Norris a fost un maestru al artelor marțiale, că a trăit în sărăcie pe când era doar un copil și pasiunea dobândită pentru karate i-a făurit un drum către luminița de la capătul tunelului. Participând la turnee, l-a cunoscut pe Bruce Lee și de aici, a venit și oportunitatea de a juca alături de cel din urmă în pelicula ”Drumul Dragonului”, din 1972. Și astfel, Chuck Norris a găsit o alternativă pentru cariera sa atunci când va decide să se retragă din artele marțiale. De altfel, cartea sa ”Puterea secretă a sinelui” explică în amănunt cum a reușit să ajungă atât de departe și că limitele nu există decât pentru cei care își impun să le accepte. Oricine are un talent și el trebuie dezvoltat.
Artele marțiale, din perspectiva sa, au singur scop și anume, găsirea unui echilibru interior, utilizarea minții și nu a forței, evitarea conflictelor. De altfel, furia nu va face altceva decât să întunece judecata unui om, nicidecum să o întărească. Viața însăși e o competiție, din care vor ieși biruitori doar cei care au fost capabili să-și cântărească fiecare acțiune, să vadă ceea ce alții ignoră, să fie cu adevărat dedicați cauzei lor.
De ce am vorbit despre toate astea? Pentru că oriunde și oricând se poate ivi ceva sau cineva care ne va schimba viața, totul stă în receptivitatea și dorința noastră de a le acorda atenție. Spre exemplu, dacă e vară, de ce să alergi după un autobuz asemeni unui atlet atâta timp cât poți alege să mergi pe propriile picioare, să fii atent la tot ce se întâmplă în jur, să te oprești, să observi o clădire a cărei istorie merită cunoscută, o grădină botanică, un muzeu, un eveniment sportiv și chiar posibilitatea de a întâlni un prieten.
Doi la mână, ignorăm cărțile, unii dintre noi le catalogăm ca fiind o povară, poate din pricina anilor petrecuți pe băncile școlii unde trebuia să dezlegăm tainele materiilor pe care le studiam. Și totuși, dacă ne rezervăm o clipă, oricât de neînsemnată, vom descoperi povești remarcabile, din diferite domenii, pe care sigur nu le-am fi putut întâlni prin alte mijloace. De ce? Pentru că lectura presupune o oarecare implicare și în momentul când titlul, prefața și primul capitol ne-au captivat, în mod sigur vom fi suficient de motivați pentru a parcurge fiecare rând, unul câte unul.
Eu nu aș fi cunoscut povestea fostului gazetar sportiv, George Mihalache, dacă nu răsfoiam una din numeroasele sale broșuri. Se întâmpla în vara anului 2015, când am împrumutat lucrarea ”Il Dio și Diavolii din fața porții”, o lucrare dedicată fostului portar Mircea David. Și de atunci, am continuat să-i studiez cărțile. De aici a pornit și dorința de a căuta oameni care l-au cunoscut. Chuck Norris m-ar fi marcat doar prin bancurile și filmele sale de acțiune dacă nu-i descopeream cartea despre care am vorbit un pic mai devreme. Nici Zlatan Ibrahimovic nu ar fi însemnat mai mult dacă nu citeam ”Eu sunt Zlatan”.
Talentul de a observa ceea ce alții nu văd nu ar trebui să-i caracterizeze doar pe jurnaliști, ci pe toți cei care au îndrăzneala de a cunoaște, de a spera, de a evolua. Dacă avem o pasiune, trebuie să o dezvoltăm cumva. Dacă vrem să ajungem pe cele mai înalte culmi ale succesului, trebuie să ne cunoaștem mai bine propriile calități. Și viteza nu e cea mai bună soluție și nici forța. Cele două entități trebuie echilibrate și coordonate de mintea noastră. Poate că nu ne iese din prima, dar dacă suntem perseverenți, în cele din urmă vom reuși. Graba strică treaba, asta e clar. Și dacă nu avem curaj, nu ne putem forma un țel. În concluzie, nu contează dacă învingi, ci cum învingi.
*Acest articol l-am publicat prima oară pe 16 iulie 2016, pe site-ul personal de atunci (lamasaverde.ro).
Foto: Dan Bodea
No Comments