SPECIAL | Întâlnire cu Ienei, Duckadam, Balint și comentatorul finalei din 1986, Teoharie Coca Cosma + Povestea lui George Mihalache, scriitorul din Giulești

Acum doi ani, cam tot în această perioadă, am petrecut două zile în București. Urma să se înregistreze emisiunea ”Steaua 86, 30 ani de la câștigarea Cupei Campionilor Europeni”, la Televiziunea Română. Pentru a fi în public, m-am înscris cu câteva săptămâni înainte. Până să plec în capitală, nici nu eram sigur că voi avea timpul necesar pentru a face această călătorie. Dar am prins două zile libere, exact cât aveam nevoie, și am pornit la drum.

Pe 2 mai 2016, într-o zi de luni, m-am urcat într-un taxi. Era seară. ”La gară vă rog”, i-am spus șoferului. Până să ajung la destinație, m-am luat în vorbă cu taximetristul. Când i-am zis unde merg și ce urmează să fac, a rămas puțin surprins. Țin minte doar că mi-a urat succes și că va urmări și dumnealui emisiunea, atunci când va fi difuzată.

”CĂLĂTORIE” CU ION VOINESCU ȘI LEV IAȘIN

Am coborât din taxi, îndreptându-mă spre casa de bilete. După ce am plătit tichetul, am urcat în tren. La scurt timp, acesta a părăsit gara din Cluj. Până să mă fure somnul, am început să citesc o carte scrisă de George Mihalache. ”De ți-ar spune poarta mea”, așa se intitula lucrarea fostului gazetar sportiv. Erau poveștile mai multor portari celebri din fotbalul românesc (Mircea David, Costică Toma, Ion Voinescu, Rică Răducanu), dar și cel internațional (Ricardo Zamora, Frantisek Planicka, Antonio Carbajal, Lev Iașin sau Harry Greeg).

Faptul că citeam o carte a lui Mihalache nu era deloc o întâmplare. Voiam să realizez o biografie despre viața și activitatea sa. Prima dată când am auzit despre el a fost în 2014, în lucrarea ”Il Dio și Diavolii din fața porții”. Este o carte despre fostul goalkeeper de la CAO Oradea și Venus, Mircea David. Am citit-o abia în 2015 și țin minte și acum ce mi-a zis o bibliotecară când am cerut această carte ”nu a mai împrumutat-o nimeni până acum”. Mai târziu, am citit și ”Băiatul de ciocolată”. E o altă lucrare a lui Mihalache, unde vorbește despre fostul triplu campion european la box, Lucian Popescu. De atunci, am devenit și mai hotărât să aflu mai multe despre acest scriitor. Informațiile găsite pe internet erau destul de puține. Câteva articole în Gazeta Sporturilor și cam atât.

Dar să revin unde rămăsesem. Citind timp de o oră, dacă nu două, ”De ți-ar spune poarta mea”, mi-a venit și somnul. Pot spune că am dormit bine pe tren, spre deosebire de alte călătorii. După vreo 7 ore, m-am trezit. Trenul a ajuns cu o mică întârziere și când spun ”mică”, o fac la sensul figurat. Ceasul arăta 8:25, iar trenul ar fi trebuit să ajungă în Gara de Nord cu vreo 55 minute în urmă. Timpul de afară nu era tocmai prietenos. Pe fereastra compartimentului s-au risipit mii de picături de ploaie.

Având o experiență neplăcută cu taxiurile din București și știind cât de aglomerat e orașul, am hotârăt să mă deplasez prin capitală cu metroul. După ce am ieșit din Gara de Nord, m-am îndreptat către Magistrala 1 (M1), cu destinația Piața Victoriei. De aici trebuia să schimb cu Magistrala 2 (M2), pentru a ajunge în cartierul Aviatorilor. După ce am urcat scările, am ajuns pe Calea Dorobanților. Atunci am zărit și clădirea Televiziunii. Am mai fost aici și în 2015, într-o excursie cu facultatea. De această dată, însă, urma să văd în premieră o emisiunea realizată de TVR. Era trecut de ora 9 și până la 13:30, când trebuia să mă prezint în studio, mai era destul timp.

După cum spuneam și mai sus, era timp ploios: temperaturi scăzute, străzi inundate, parcă nici n-ai fi zis că e început de mai. Am luat micul dejun la un restaurant din apropierea TVR-ului. Cu acest prilej, am încărcat bateria telefonului, iar apoi am terminat cartea începută în tren.

INTERVIU CU GEORGE STANCA

După ce am ieșit din restaurant, l-am sunat pe domnul Stanca. Aflasem cu câteva luni înainte, prin comentatorul de box Octavian Pescaru, că George Stanca l-a cunoscut pe Mihalache. Pescaru mi-a dat adresa de e-mail a lui Stanca și i-am trimis un mesaj celui din urmă, undeva în luna februarie a anului 2016. Nici prin cap nu îmi trecea că voi merge în București în mai. Încă eram student, lucram la un restaurant și colaboram și cu un ziar din Cluj. Stanca mi-a spus atunci că nu deține foarte multe date despre George Mihalache, dar s-a arătat dispus să îmi povestească câteva amintiri cu fostul scriitor.

Fiind atunci în București, m-am gândit să profit de ocazie. Cu o zi înaintea sosirii, i-am adus la cunoștință lui Stanca, printr-un e-mail, că voi veni în Capitală. Acesta mi-a răspuns destul de repede, specificându-mi că doar marți, adică în prima zi petrecută în București, va putea să se întâlnească cu mine, miercuri urmând să plece din oraș. Zis și făcut. L-am contactat și el mi-a transmis să mă îndrept către Piața Muncii, cartierul unde locuiește. Am urcat din nou în M2, am schimbat cu M1 în Piața Victoriei și, în doi timpi și trei mișcări, eram la destinație.

M-am întâlnit cu George Stanca, convenind să povestim mai multe la un local din apropierea casei sale. Odată intrați în restaurant și cu ceaiul pe masă, mi-am scos carnețelul și am început să notez tot ceea ce mi-a destăinuit.

”George Mihalache era textier de scheciuri (scurtă scenetă cu caracter glumeț, satiric și, de obicei, cu temă actuală – n. red.). A lucrat ani de zile la Teatrul Național Constantin Tănase și cunoștea foarte mulți artiști, inclusiv din fotbal. Era un om foarte updatat, adaptat la vremuri.

A avut și un mare eșec. După moartea lui Dan Spătaru, a publicat o carte despre el, lucru care a stârnit indignarea familiei. Ieșise scandal cu Sida Spătaru (soția fostului cântăreț – n. red.), pentru că a publicat broșura respectivă fără acordul familiei. Având foarte multe relații, avea și o labilitate de a se lipi de subiect. Asta explică numărul uriaș de cărți scoase, pe care eu le-aș numi broșuri.

A fost rapidist toată viața, până când s-a dezis de imperiul lui Copos (fost patron al clubului din Giulești – n. red.), într-un ultim interviu înainte de a muri. Finalul prieteniei mele cu Nea George – pe care eu îl vizitam des, fiindcă locuia în Giulești, la o casă plină cu verdeață, situată la o buclă a Podului Grant – a fost neplăcut.

Cred că era vorba de o dereglare a orgoliului său, fiindcă am participat la o emisiune pe Telesport, la Dorinel Artene, pe tema Rapidului. M-a sunat imediat și a început să țipe la mine <<Cum îndrăznești să vorbești la TV despre Rapid fără să mă chemi și pe mine?>>. Mi s-a părut deplasată atitudinea lui și eu, ca un idiot, nu l-am mai sunat niciodată. Am ignorant faptul că era un om în vârstă și acum regret. Orgoliosul de mine nu i-a mai răspuns niciodată.

Oricum, scrisul lui despre marile personalități artistice, de stradă sau din fotbal, fie ele subiective, reușesc să redea o parte din personalitatea personajelor principale. A fost un ziarist iute ca lumina unui bliț. Trăia numai din scris.” George Stanca, jurnalist

După ce am mai dezbătut și alte chestiuni, Stanca mi-a dat numărul altor persoane care l-au cunoscut pe George Mihalace, Alexandru Arșinel și Constantin Duțu. M-a sfătuit să o caut și pe soția lui Mihalache, doamna Gloria. Și astfel, s-a încheiat interviul. I-am strâns mâna, apoi m-am întors la TVR.

”Pentru Robert și curiozitatea sa jurnalistică. Îi întrevăd o carieră de jurnalist sportiv de succes. Hristos a Înviat (În 2016, Paștele a picat în luna mai – n. red.)!”, mi-a scris George Stanca într-un autograf.

ÎNTÂLNIRE CU IENEI, BALINT, DUCKADAM ȘI TEOHARIE COCA COSMA LA TVR

La intrare în Televiziune, am prezentat actul de identitate, specificând și motivul pentru care am venit acolo. După ce m-a găsit pe listă, portarul mi-a înapoiat buletinul, urmând să aștept alături de alți de participanți clipa în care vom fi chemați în studio. Nu a trecut mult timp și acel moment a sosit. Am fost întâmpinat de Marius Mitran și Emil Hossu-Longin, cel din urmă amintindu-și de mine de la meciul cu Spania, desfășurat la Cluj.

Am intrat într-o hală, unde urma să se filmeze ediția specială a emisiunii Replay, cu public. Ce am văzut acolo, m-a lăsat mască. La instalarea scenei erau mai mulți oameni decât ar fi fost nevoie, peste 10 persoane. Aș putea continua cu echipamente vechi, care ar sta mult mai bine într-un muzeu. Dar să revin la emisiune. Fiecare spectator a ocupat un loc, ni s-a precizat în ce momente va trebui să aplaudăm.

INTRAREA INVITAȚILOR

La un moment dat, și-au făcut apariția în studio Gabi Balint, Helmuth Duckadam, Emeric Ienei și Teoharie Coca Cosma. Deci, doi fotbaliști, un antrenor și cel care a comentat finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla în 1986, rămas celebru prin fraza ”Suntem finaliști, am câștigat Cupa”. În cele aproape 75 minute petrecute acolo, am urmărit rezumate din parcursul Stelei către finala de pe Ramon Sanchez Pijuan, semifinala cu Anderlecht și, în cele din urmă, finala cu FC Barcelona. Ambele echipe ajungeau pentru prima dată în această fază a competiției. În public s-a aflat și tatăl lui Gabi Balint.

Ideal ar fi fost să participe toți reprezentanții generației de atunci, dar unii au lipsit din motive mai mult sau mai puțin întemeiate. Unul dintre componenți, Lucian Bălan, și-a pus capăt zilelor în noiembrie 2015. S-a scris în presă că singurătatea și alte probleme l-au determinat pe fostul mijlocaș să recurgă la un asemenea gest. Cu siguranță mai sunt și alte motive, unele care nu vor fi aflate prea curând. Revenind la ce s-a întâmplat în studio, țin minte că lângă mine era un om de vreo 68 ani. La un moment dat, a luat cuvântul. ”Ienei și echipa lui, spaima continentului”, un vers pe care dumnealui l-a dedicat Stelei chiar în 1986, după câștigarea trofeului.

Faptul că am fost prezent la acea emisiune, la 30 ani de la cea mai mare performanță obținută de o echipă românească pe plan internațional, reprezintă un sentiment ce nu poate fi descris în cuvinte. M-am ales cu autografe de la maestrul Ienei și de la Teoharie Coca Cosma, iar asta m-a bucurat cu atât mai mult. Cu Nea Teoharie am și purtat un scurt dialog. Tot ce îmi amintesc e că mi-a urat success în meseria mea. În final, am avut onoarea de a face o poză cu cei trei eroi de la Sevilla.

Înainte de a pleca, am avut un scurt dialog și cu Marius Mitran. Și pe el cunoșteam de la amicalul cu Spania, scor 0-0, desfășurat la Cluj. Îl rugasem să mă pună în legătură cu Ion Voinescu, pentru că voiam să fac un interviu cu fostul goalkeeper. Mitran mi-a spus, însă, că Voinescu nu se afla în oraș și va reveni abia săptămâna viitoare. Nu va mai exista o altă ocazie ca să-l intervievez pe Țop Voinescu, portarul dorit cândva de Arsenal Londra și Vasco da Gama. S-a prăpădit pe 9 martie, anul acesta, la 88 ani.

PLOAIE ACOMPANIATĂ DE COLOANA SONORĂ A TRILOGIEI ”NAȘUL”

Am părăsit TVR-ul și m-am îndreptat spre Gării de Nord. Afară m-a întâmpinat o ploaie năprasnică. În stațiile de metrou, am avut dat peste cerșetori. Unul dintre ei cânta la acordeon coloana sonoră din celebra trilogie ”Nașul”. Metroul din București e, de cele mai multe ori, neîncăpător. ”Atenție, se închid ușile”, se aude pe difuzor cu puțin timp înaintea plecării din stație. Pentru că nu au urcat în timp util, două persoane erau gata-gata să fie prinse între uși.

Din nou în Gara de Nord. M-am cazat la Hello, un hotel destul de accesibil atât din punctul de vedere al locației, cât și al prețului. De altfel, la Hello am stat și în 2015, într-o excursie cu facultatea. Cum am intrat în cameră, mi-am deschis agenda și am început să notez toate peripețiile prin care am trecut în acea zi.

Mai târziu, am dat o raită prin magazinele gării. Voiam să îmi cumpăr ceva de mâncare. Pe atunci, prețurile din Gara de Nord erau destul de piperarate, iar calitatea alimentelor, în anumite restaurante, lăsa de dorit. Gara de Nord e unul dintre cele mai aglomerate și dezordonate locuri din capitală, dar și din țară. Persoane în stare de ebrietate, scaune învechite, un televizor de pe timpul lui Ceaușescu. Cam asta am găsit în sala de așteptare a gării.

ATLETICO MADRID AJUNGE IAR ÎN FINALĂ

Când am revenit la hotel, am servit cina și am deschis televizorul. Urma să se dispute semifinala dintre Bayern Munchen și Atletico Madrid. Cu toate că nemții s-au impus cu 2-1, cei care au mers în finala de la Milano au fost spaniolii. Elevii lui Diego Simeone au câștigat cu 1-0 partida tur și aveau avantajul golului marcat în deplasare.

Pentru bavarezi au punctat Xabi Alonso (dintr-un șut deviat în urma unei lovituri libere) și Robert Lewandowski (gol cu capul după o centrare), iar pentru madrileni a marcat francezul Antoine Griezmann. Băieții antrenați de Pep Guardiola au fost superiori pe teren, punând presiune pe defensiva adversă mai tot timpul, dar apărarea madrilenă s-a dovedit a fi, ca și în prima manșă, extrem de eficientă.

Finala va fi câștigată de Real Madrid, la fel ca și în 2014. Atunci, Atletico a condus cu 1-0 până în minutul 93. Golul alb-albaștrilor venise în minutul 36, de la Diego Godin. Sergio Ramos, cu o lovitură de cap, a egalat în al treilea minut de prelungire. Gareth Bale, Marcelo și Cristiano Ronaldo au stabilit scorul final pentru ”galactici”. În 2016, Realul a marcat prima. Gol Ramos, în minutul 15. Carrasco a făcut 1-1 în minutul 79. S-au jucat două reprize de prelungire, dar scorul a rămas intact. Diferența s-a făcut la punctul cu var, unde Realul a transformat 5 lovituri de pedeapsă, iar Atletico numai 3.

A CĂUTA ACUL ÎN CARUL CU FÂN

În a doua zi, la primele ore ale dimineții, am primit un e-mail de la jurnalistul Octavian Pescaru. Titi Dumitrescu, boxerul medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de la Melbourne 1956, era internat în spital. Starea în care se afla nu i-a permis să acorde interviuri. Un interviu cu Titi mi-ar fi fost de folos, pentru că e unul dintre cei care l-au cunoscut pe George Mihalache.

În jurul orei 12, am predat cheile la recepție. Am părăsit Hotelul Hello și m-am îndreptat către cartierul Crângași, unde se află stadionul Rapidului. La fel ca în ziua precedentă, am folosit metroul. Odată ce am ajuns acolo, m-am perindat minute bune în jurul unei piețe din apropierea stației. Văzând că ploaia nu are nici cea mai mică intenție de a se opri, iar șapca mea era destul de udă, am intrat într-un magazin și mi-am cumpărat alta. Aflând că vin tocmai de la Cluj, doamna care lucra acolo a rămas, oarecum, uimită. Nu trec mereu clujeni prin acel cartier.

Ajutat de GPS-ul telefonului, dar și de instinct, am ajuns pe strada Nicolae Filimon. Aici locuise George Mihalache, conform datelor oferite de jurnalistul George Stanca. Din câte mi-a spus acesta, e posibil ca soția lui Mihalache, doamna Gloria, să fie încă în viață. Deci, am zis să-mi încerc norocul. Dacă aș fi obținut un interviu și cu dumneaei, practic, lucrarea mea era ca și terminată. Părea o misiune ușoară, îmi ziceam eu. Dar n-a fost. M-am plimbat pe strada respectivă mai bine de o oră, am început să sun la numărul indicat de Stanca, dar nimic. L-am contactat și pe el, pentru a mai primi și alte detalii despre numărul exact al casei unde locuiește doamna Gloria. M-a sfătuit să caut numărul doamnei Mihalache în cartea de telefon de pe internet, dar nici așa nu am avut sorți de izbândă. Am găsit persoane care nici măcar nu locuiau în zona respectivă.

Am sunat la câteva case, am întrebat trecători, inclusiv un vânzător bătrân. Nimeni nu a știut să-mi dea informații concrete. Pentru ei, numele Mihalache nu spunea nimic. Era ceva de necrezut. La orizont se vedea stadionul Rapidului, echipă la care au strălucit, de-a lungul timpului, jucători precum Iuliu Baratky, Titus Ozon, Rică Răducanu, Răzvan Lucescu sau Daniel Pancu. Primul din listă a făcut și subiectul a două cărți scrise de Mihalache. E vorba de ”Tripleta de Aur” și ”Teroarea Blondă”. Așa cum a zis și Stanca, Mihalache a fost rapidist toată viața, iar Baratky era jucătorul său preferat.

În timp ce mergeam, am observat câteva desene cu însemne ale Rapidului. Domnul Stanca mi-a spus că Mihalache a locuit într-o casă plină cu verdeață, dar multe dintre locuințele întâlnite se asemănau și păreau destul de moderne.

INFORMAȚIA PE CARE NU SPERAM SĂ O PRIMESC

Într-un final, ajung la o casă (cu verdeață, destul de multă), cu gard din lemn și mă hotărăsc să încerc și aici. Părea că am ajuns, în sfârșit, unde trebuie. Surprind o doamnă și o întreb: ”Bună ziua, mă numesc Robert Popa, sunt student la Facultatea de Jurnalism din Cluj-Napoca și o caut pe doamna Gloria Bordea Mihalache, soția fostului scriitor George Mihalache. Am auzit că locuiește pe această stradă. Știți să-mi spuneți unde, mai exact ?”, i-am spus eu. În replică, doamna a zis ”din păcate, doamna Mihalache a decedat în urmă cu un an, din pricina unei comoții cerebrale. Avea 75 ani. Nu cunosc rude de-ale dânsei”.

Și astfel, lista persoanelor care îmi puteau da detalii despre viața și activitatea lui George Mihalache a început să se restrângă. Ion Voinescu nu era în oraș, Titi Dumitrescu se afla în spital, iar soția lui Mihalache nu mai era în viață. Sunându-l pe Stanca, i-am comunicat și lui ce am aflat, iar el a rămas uluit. M-a îndemnat să-l caut pe Constantin Duțu, fost balerin și actor care a lucrat cu Mihalache la Teatrul ”Constantin Tănase”. De altfel, domnul Duțu i-a fost și sponsor pentru o bună parte din cărțile pe care le-a scris.

O ULTIMĂ ÎNCERCARE

Am luat-o din nou de la capăt. După un scurt popas la restaurantul ”La nașul” – al cărui nume îmi amintea de celebra trilogie ”The godfather”, unde a jucat și Robert De Niro – am pornit spre Calea Călărașilor, din Piața Unirii. Era trecut de ora 16. Timpul se scurgea, dar nu în avantajul meu. Strada Călărașilor era atât de lungă, încât mi-a trebuit o oră ca să o străbat de la un capăt la celălalt. Probabil că Usain Bolt ar fi traversat-o în mai puțin de 10 minute, jamaicanul fiind unul dintre cei mai buni atleți ai lumii. Anul trecut s-a retras din acest sport, iar în prezent visează să devină fotbalist.

Revenind la călătoria mea, stilul arhitectural de pe Calea Călărașilor era îngrozitor. Case vechi, garduri din piatră, ziduri ce stau să se dărâme, parcă n-aș fi fost în 2016, ci în 1916. Pe un perete, am găsit mesajul ”Steaua înseamnă CSA”. Revenind la subiectul Constantin Duțu, i-am căutat casa cu multă perseverență.

După mai multe ore de căutări, am gasit-o. Am sunat la intrare, mi-a răspuns probabil menajera dumnealui, dar atitudinea acesteia a lăsat de dorit. ”Nu vă pot primi, nici nu ați anunțat”, mi-a spus dumneaei. ”Îi voi spune că l-ați căutat, dar nu mă mai întorc la poartă”, a continuat ea. Eu i-am spus, însă, motivele vizitei. I-am spus că veneam din partea lui George Stanca, veneam de departe (de la Cluj), iar George Mihalache îi fusese prieten lui Duțu. Această atitudine n-am putut să o înțeleg, în fond, nu voiam decât să aflu câteva detalii despre activitatea gazetărească a lui George Mihalache. Și atunci am plecat.

După o scurtă oprire la restaurantul unei benzinării, unde am avut timp să reflectez și să-mi iau notițe, m-am îndreptat către Gara de Nord. Mă apropiam cu pași repezi de ora 20, iar trenul de Cluj avea să plece la 21.

FINALUL CĂLĂTORIEI

Pe peron, pe când mă pregăteam să urc în vagon, aveam în gând următoarele lucruri: ”Poate că nu mi-am atins toate țintele, dar talentul unui jurnalist constă în a observa ceea ce alții nu văd”, după cum îmi spunea și domnul Ilie Rad, profesorul cu care am studiat Istoria presei scrise românești.

Foto sus: Steaua, după câștigarea Cupei Campionilor Europeni/ Sursă: uefa.com

Această prezentare necesită JavaScript.