N-am spus-o până acum, dar faptul că am ajuns să lucrez în presă i se datorează și lui Cristian Țopescu. Când a început să comenteze meciuri (în anii 60), eu nici nu eram născut. În 1994, când naționala de fotbal a României obținea cea mai mare performanță din istorie (sferturile Campionatului Mondial), aveam doar 6 luni. Nu l-am cunoscut personal, dar pasiunea cu care comenta fiecare meci m-a inspirat. Am urmărit multe rezumate pe YouTube și atunci am știut că meseria de ziarist sportiv mi se potrivește cel mai bine.
Timpul, însă, nu iartă pe nimeni. Dispariția lui Didi Prodan, unul dintre jucătorii care au evoluat pentru România la Mondialul din SUA, m-a marcat profund. Azi, pe când mă aflam la redacție, am aflat că s-a dus și Țopescu. Avea 81 ani. Unii spun că a purtat noroc echipei naționale când se afla în cabina de comentariu. Eu știu un singur lucru, pe care l-am spus și mai sus: m-a făcut să îndrăgesc meseria de ziarist. M-a făcut să cred că poveștile din sport pot inspira și un om obișnuit. Rămas bun, Maestre!
”Datorită echipei României, în Statele Unite ale Americii și în întreaga lume sportivă s-a vorbit frumos despre România și despre români. Cu părere de rău, fotbalul, aici în America, a scris în istorie și un capitol care cu greu se poate uita. Retragerea definitivă a unuia dintre cei mai buni jucători din lume, argentinianul Diego Armando Maradona – suspendat a doua oară pentru consum de substanțe dopante – și uciderea unui jucător columbian de 27 ani (Andres Escobar – n. red.), pentru că suporterii echipei sale nu au putut primi o înfrângere sportivă cu demnitate. Într-un fotbal care otrăvește trupuri și care a ajuns să otrăvească și minți, nu mai e aproape nimic de comentat.” Cristian Țopescu, după România-Argentina 3-2, în 1994
No Comments