● Fotbalul românesc încă deplânge dispariția lui Mircea Lucescu, un om care a pus sportul mai presus decât propria sa viață. Da, e admirabil să vezi cât sacrificiu poate depune cineva în ziua de astăzi, având în vedere că au fost și vor fi oameni care visează la succes fără să depună un efort corespunzător. Dar rămâne întrebarea: Cât de departe poți merge cu sacrificiul?
Astăzi, fotbalul nostru l-a purtat pe ultimul drum pe Emeric Ienei, antrenorul care a condus-o pe Steaua spre cucerirea Cupei Campionilor Europeni în 1986 și cel care a pus umărul la revenirea României la un Campionat Mondial după 20 de ani, în 1990, an când tricolorii înregistrau și primul succes la un astfel de turneu tot după 20 de ani, 2-0 cu URSS, în urma dublei semnate de Marius Lăcătuș, jucător care transformase și unul dintre cele două penalty-uri din finala Stelei cu FC Barcelona.
Coleg cu Mircea Lucescu la Campionatul Mondial din Mexic 1970, unde a marcat împotriva Braziliei, viitoarea câștigătoare a trofeului, Emeric Dembrovschi a comentat revenirea lui „Il Luce” în funcția de selecționer, după aproape patru decenii.
Ca o negură de smoală, nepătrunsă de nicio fâșie de lumină, sunt meciurile din Liga Națiunilor. Nemăsurate, nesfârșite, neinteresante. Revoluția pe care o propunea această reuniune fotbalistică pe clase nu se materializează, îndemnul copleșitor la progres rămâne un refren neatrăgător, entuziasmul intens, consolidat cu o zvâcnire înfrigurată în piept devine rapid o dezamăgire care ne face să ne pierdem dorința de a mai urmări meciurile.
