Pe 21 mai 2011, deci fix în urmă cu 10 ani, s-a desfășurat ultima etapă a Ligii 1, cu toate meciurile programate de la ora 17:00, într-o frumoasă zi de sâmbătă.
La Cluj, pe stadionul campioanei CFR, care se pregătea să predea ștafeta Oțelului Galați, prima formație din Moldova câștigătoare a titlului, pășea Cosmin Olăroiu în aplauzele a circa 20.000 de spectatori. Respectul câștigat de tehnicianul care a fost aproape de finala Cupei UEFA, iar la câteva luni distanță reușea prima calificare în grupele Champions League din anii 2000, ambele performanțe reușite cu Steaua, a cântărit mai mult decât orice orgoliu care se face simțit între suporterii a două echipe. Pentru mine personal a fost prima partidă din Liga 1 pe care am urmărit-o de pe stadion. Și ce partidă, una de povestit nepoților aș îndrăzni să spun.
ADUS ÎN AL 12-LEA CEAS PENTRU A SALVA UN SEZON CE PĂREA COMPROMIS
La cinci ani distanță de când scria istorie în fotbalul românesc, Olăroiu a fost rechemat la cârma roș-albaștrilor, unde și-a regăsit doi dintre elevii săi dragi, Nicolae Dică (întors chiar la începutul anului sub formă de împrumut de la Catania) și Bănel Nicoliță (ultimul mohican cum s-ar spune, pentru că la momentul respectiv era singurul uefantastic stelist rămas fidel echipei din Ghencea). Olăroiu lăsase, preț de câteva săptămâni, mirajul financiar creat de șeici la cluburile din fotbalul arab pentru a salva un sezon ce părea compromis. Până la întoarcerea sa, Ilie Dumitrescu, interimarul Edi Iordănescu (campion al României cu CFR Cluj 10 ani și jumătate mai târziu), Marius Lăcătuș, iar apoi Sorin Cârțu ocupaseră funcția de principali pe banca tehnică în stagiunea 2010-2011. Iordănescu a fost și singurul cu procentaj de 100%, după ce câștigase singura partidă cu el în calitate de antrenor, în 16-imile Cupei României, după un gol înscris cu capul de Bănel Nicoliță. Cine și-ar fi imaginat că vom mai auzi încă foarte multe despre Iordănescu junior peste ani și ani? Dar să revenim la trecut.
În timp ce trupa lui Olăroiu încerca să prindă pe ultima sută de metri o calificare în Europa League, CFR Cluj eșuase în tentativa de a ajunge măcar în a doua competiție europeană după ce participase în grupele Champions League cu doar câteva luni în urmă. Avea să înregistreze cea mai slabă clasare după ce intrase în rândul campioanelor din Liga 1, locul 10.
CĂLDURĂ INFERNALĂ, SPECTACOL FOTBALISTIC DIN BELȘUG
Pe stadion nu s-a permis accesul cu bidoane de apă, nici măcar cele la jumătate de litru, deși era o zi călduroasă, cum rar mai întâlnești în primăverile de acum. Dar setea care exista printre numeroși spectatori a fost potolită de ceea ce s-a văzut din teren. De o parte erau Nuno Claro, Cadu, Gabi Mureșan, ultimii doi pe teren la ceea ce s-a numit „Minunea de pe Olimpico” în seara de 16 septembrie 2008, prin victoria cu AS Roma, dar și Rafael Bastos, Leo Veloso (brazilian pe care Dinamo îl luase în probe cu doar un an înainte, pentru ca în final să semneze cu CFR) sau Buș (nu fostul președinte al Statelor Unite ale Americii, ci Sergiu Buș, pe atunci în vârstă de 18 ani). De cealaltă parte se aflau Tătărușanu, ale cărui penalty-uri apărate cu Grasshopper încă aveau ecou în toată Europa, Dică, Bănel Nicoliță, despre cei doi am amintit și mai sus, Brandan, Latovlevici, Bilașco sau Romeo Surdu. Ultimul a și deschis scorul, cu un șut din careu, după ce mingea a fost atinsă ușor de portarul Nuno Claro. Soarele strălucea ca niciodată, asta până la șutul spectaculos aproape de vinclu, în stilul întâlnit la Didier Drogba, cu care Nicoliță a majorat avantajul de pe tabelă. Avea să fie ultimul gol al jucătorului care reușea o dublă împotriva lui Betis, în optimile Cupei UEFA, pentru Steaua. O ghiulea de la distanță expediată după deposedarea brazilianului Rafael Bastos. Buș a revitalizat partida cu golul de 1-2 marcat înainte de pauză, o reușită care a făcut numele „prezidențial” să răsune în tribune.
Dezamăgit de cele două goluri primite, Alin Minteuan, aflat la primul mandat ca principal în Gruia, a ales să-l înlocuiască la pauză pe Nuno Claro cu nou venitul Mihai Mincă. Aflat în trecut la Rapid, sub comanda lui Răzvan Lucescu, tânărul portar a avut un singur moment de neatenție, la golul de 3-1 marcat de Bilașco, în prezent oficial al formației clujene, celelalte acțiuni ale roș-albaștrilor nedându-i emoții goalkeeperului care a fost rezerva lui Dani Coman în sfertul românesc Rapid-Steaua din Cupa UEFA.
„DICANIO” ȘI MOMENTELE DE GENIU DE LA BRAȘOV
Deși favoriții au pierdut, oamenii au rămas cu amintirea unui spectacol fotbalistic, cum numai Cosmin Olăroiu îl putea coordona. A fost ultima sa reprezentație în Liga 1, patru zile mai târziu câștigând Cupa României într-o finală desfășurată la Brașov, unde Torje și Nicolae Dică au marcat câte un gol din lovitură liberă, în timp ce devierea nefericită a lui Bărboianu refăcea avantajul în tabăra roș-albaștrilor, care au celebrat la final prima Cupă după 12 ani. A fost Cupa lui Olăroiu, dar în mod special a lui Nicolae Dică, „Dicanio” înscriind golul calificării cu o execuție ca în vremurile bune, cu șut din voleu, în ultimele minute ale returului cu FC Brașov din semifinalele Cupei României. Robert Ilyeș, în prezent oficial al echipei Sepsi Sf. Gheorghe, marcase golul de 1-0 al „stegarilor” din lovitură de pedeapsă.
DISPARIȚIA UNEI CAMPIOANE
În acele zile, Unirea Urziceni își dădea ultima suflare, la capătul unei înfrângeri usturătoare, 1-5 cu Sportul Studențesc după ce marcase prima, la nici doi ani de când cucerise primul și singurul ei titlu sub comanda lui Dan Petrescu. Trofeul de atunci, dar și cele opt puncte din grupele Champions League (record pentru România până în 2012, când CFR Cluj a adunat 10) s-au risipit precum nisipul strâns cu putere atunci când se află în palmă. Tot în acele zile era dezafiliată FC Universitatea Craiova, formație finanțată de Adrian Mititelu, aflată de mai mulți ani în rivalitate cu CS Universitatea Craiova. Câțiva ani mai târziu, suporterii steliști s-au împărțit în două tabere, odată cu pierderea dreptului de a folosi numele și sigla Stelei de către clubul deținut de Gigi Becali, actuala FCSB.
Parcă nici prestigiul unui antrenor nu mai are valoare în alegerea băncii tehnice, poate că există și alte cauze care duc la declinuri pe plan sportiv, dar, așa cum își intitula foarte frumos scriitorul George Mihalache una dintre faimoasele sale cărți dedicate sportului, „Antrenorul e de vină”. Vina de a nu găși mereu ceea ce caută, de a plăti chiar și atunci când e nevinovat, vina de a fi prins niște vremuri tulburi, cum ne povesteau bunicii și străbunicii despre anii din și de după terminarea războiului.
Foto: Instagram / Jiangsu Suning
