După câteva meciuri în care mi-am zis că FCSB a învățat să câștige și când nu joacă bine, iată că a ajuns să și piardă.
Suporterii iubitori de fotbal așteptau artezienele înspumate cu un zâmbet leonin, ca o felină care își caută răbdător prada, anticipând continuarea acestei serii lungi de triumfuri. Jucătorii sau fotbaliștii (sunt sinonime, nu există jucători de fotbal și fotbaliști, cum încearcă unii care nu mai citesc nici măcar articolele sportive să dea o nuanță romantică într-un nor invizibil, sperând că lumea va aprecia puterea lor de interpretare), și ei iubitori, dar mai mult de tatuaje, freze cu dungi și mersuri țepene în slow-motion, au făcut un meci prost, în care nu le-a ieșit nimic.
Asta în timp ce legiunea Kosovară de la Rapid i-a mestecat și înghițit complet lipsită de înțelegere. Patronul, înarmat numai cu credința, ca un zelot furios anunță schimbarea. Trebuie că glumește, nu are pe cine să schimbe.
Dinamo adună puncte cam în felul în care în toamnă le-a pierdut. Continuitatea e importanta, Kopic nu e un geniu deschizător de drumuri, dar pare persoana potrivită pentru “câinii roșii”, ai căror suporteri se identifică până la paroxism cu această poreclă. Scenetele de pe lângă “Arc” mă fac uneori să cred că atat câinii de pe steaguri, cât și suporterii au același creier, populat de aceleași gânduri. Când ești Mititelu și apeși pe butonul roșu al defibrilatorului, suferi niște consecințe. Principala e că apare Nico gata să-ți readucă suflul. Dacă te gândești, ca o adolescentă visătoare, că la adevărata fericire ajungi doar printr-un accident, înseamnă că cei doi trebuie suspectați de perseverență. Stau și mă întreb, câte accindente vor mai trebui să provoace până la fericirea definitivă?
Șumudică a scăpat de la turci, precum prinții medievali, dar trâmbițele sau sirenele pe care le aștepta nu sună în timpul săptămânii. Acum așteaptă în gălăgie, cu limba ascuțită și vocea stridentă, în stilul său pompieristic o echipă în flăcări pe care să o salveze înainte ca limbile orbitoare și fierbinți să o distrugă de tot.
Adrian Stamate
No Comments