EDITORIAL | Iarna speranțelor

Cu scuzele de rigoare că analizez abia acum rezultatul, de altfel lăudabil, al naționalei mari, voi veni cu câteva concluzii, acum, că bucuria de după calificare s-a mai domolit.

Nu știu de ce, dar aș îndrăzni să spun că analizele făcute după o lungă perioadă de reflecție (câteva zile, săptămâni) sunt mai realiste spre deosebire de cele realizate la cald, cum se mai zice.

Iată că tricolorii păstrează tradiția. Adică să joace la un turneu final o dată la 8 ani. O tradiție care a început după anul 2000. O problemă ar fi că din aceste participări nu putem discuta și de una la Campionatul Mondial, ci doar la cel European. A fost Euro 2008, Euro 2016, iar acum va urma Euro 2024.

Interesant este că ultimul European unde au jucat fotbaliștii români l-a avut pe Anghel Iordănescu în postura de selecționer. Acum, vom avea tot un Iordănescu pe banca tehnică, dar de această dată este vorba de unul dintre fiii celui care a condus prima reprezentativă la bine cunoscutul Mondial american, și anume Edward Iordănescu (sau Edi, mai simplu spus).

Personal, mă declar surprins de ce a reușit Iordănescu junior. Numirea sa a fost criticată anul trecut. Dar, iată că și-a mai adăugat o performanță în CV, poate cea mai importantă de până acum, o calificare cu naționala mare la Euro. Nu mă declar fanul său, dar când e vorba de o calificare cu selecționata de seniori, și dintr-o grupă unde s-au regăsit Elveția, Kosovo, Israel, atunci nu pot decât să-l aplaud și să-i urez succes pe mai departe.

În 2018, rămăsesem cu un gust amar, și asta pentru imaginea fotbalului nostru, când a ajuns să fie înlocuit de CFR Cluj după doar trei meciuri. În același an, pleca de la Astra Giurgiu (dispărută în prezent) în condiții nu tocmai amicale (oare domnul Ioan Niculae e încântat de destinul clubului pe care l-a patronat?!). Și totuși, Iordănescu a luat un trofeu cu CFR în primul mandat (Supercupa României), iar trei ani mai târziu, a câștigat din nou Supercupa și în premieră trofeul de campion. Putea să-și treacă în cont și prima lui calificare într-o primăvară europeană, să ne amintim de acel duel cu Young Boys de la Berna, când Gabriel Debeljuh a deschis scorul, dar elvețienii au întors rezultatul pe final, după ce au avut un penalty și oameni în plus pe teren. Un rezultat nedrept la momentul respectiv.

Dar, cum spune o vorbă: ”Încurcate sunt căile Domnului”, tot în Elveția avea să-și ia revanșa, ca selecționer, prin egalul scos pe final, prin dubla lui Valentin Mihăilă (ambele pase venind de la Olimpiu Moruțan), după ce gazdele au condus cu 2-0. Deși nu a fost o victorie, acel rezultat ne-a demonstrat (mie în mod clar) că suntem în stare să ajungem la Euro. Acel joc mi-a plăcut cel mai mult din toată campania. Păream ”prinși în corzi”, cum se spune la box, dar am găsit soluții și am lovit adversarul când se aștepta mai puțin, probabil un adversar amăgit cam mult de avantajul clar pe care-l avea pe tabelă.

La fel de frumos este că am învins Elveția în retur, un retur programat în etapa finală a preliminariilor, prin reușit lui Denis Alibec. Este foarte interesantă capacitatea lui Denis de a reveni într-o formă sportivă optimă după unele perioade mai puțin strălucite. Este de apreciat. Pentru că putem găsi și jucători care au avut o singură perioadă de explozie în toată cariera, iar apoi au intrat într-un con de umbră.

Cu Elveția am jucat și la Euro 2016. Am condus-o atunci, dar am scos doar un punct, de altfel singurul pentru noi la acel turneu final. M-a deranjat atitudinea lui Iordănescu senior. Mă așteptam la mai multă implicare. Reamintesc faptul că înainte de European, mai precis după 0-0 cu Spania la Cluj, o Spanie care încă deținea trofeul continental, dumnealui anunța că ”este prea devreme să ne gândim la meciul cu Franța”. Părea dezinteresat, cel puțin la nivel declarativ. Iar după Euro 2016, de la care am plecat, ca să-l cităm tot pe el, prea devreme, spunea că ”se gândește doar la concediu”. Nu la asta m-aș fi așteptat de la cineva care a condus cândva o generație de excepție. Cred că mesajul ”îmi pare rău că nu s-a putut face mai mult” era mai potrivit.

Edi, în schimb, mi se pare mult mai modest, mult mai atent la micile detalii, mai ales că nu antrenează o generație foarte bună, dar, cu toate acestea, a știut cum să-i motiveze pe Hagi junior (criticat și el des), pe Alibec (despre care am vorbit mai sus), pe Stanciu (legitimat în China), pe George Pușcaș (unul dintre eroii de la Europeanul de Tineret din 2019, când România a fost la o repriză distanță de finală), pe Moruțan, pe Mihăilă, pe Drăgușin, pe Burcă (aflat la arabi).

Nu știu câți vă mai amintiți, dar în 2022, după amicalele cu Grecia (0-1) și Israel (2-2), Edi Iordănescu ne transmitea că trebuie să ne ”pregătim să mai suferim”. Nu cred că a fost o declarație întâmplătoare, pe baza unor emoții. Îndrăznesc să spun că el simțea că poate aspira la ceva notabil cu ”materia primă” de care dispunea. Suferința de care vorbea el erau pașii greșiți pe care i-am putea face în amicale, în Liga Națiunilor, pentru ca mai târziu să devenim mai siguri pe noi, mai puternici. Carlo Ancelotti, în cartea Leadership tăcut, sublinia faptul că ”o atitudine corectă îți aduce mai multe victorii”. Așa a fost și la Edi. Atitudinea a făcut diferența. Pe seama ei putem pune calificarea la Euro 2024, nu pe altceva.

Gigi Becali nu a crezut în Edi, ba chiar l-a determinat să plece de la FCSB, asta deși i-a adus victorii pe linie și puncte importante în lupta pentru titlu. Acum, își poate pune ”țărână în cap”, pentru că încrederea pe care nu i-a acordat-o el, a primit-o de la Federație. A nu se crede de aici că Federația merită pusă în ramă, are multe bile negre, dar în cazul lui Edi, are o bilă albă.

M-aș bucura dacă această calificare la Euro 2024 ar avea ca și efect schimbarea atitudinii conducătorilor de cluburi din ligile noastre. Nu mă refer la toți, pentru că sunt și câțiva cu capul pe umeri, ci la cei precupați mai mult de propriile interese, și nu de binele jucătorilor, antrenorilor, suporterilor, campionatului până la urmă.

Edi și echipa lui ne-au adus o iarnă a speranțelor. Parcă frigul de afară, problemele politice din țară, războiul de la graniță, din Israel și multe alte chestiuni sociale, politice, sportive și de altă natură care sunt apăsătoare au devenit mai suportabile datorită echipei noastre naționale.

Acum, ideal ar fi ca la Euro 2024 să câștigăm măcar un meci. Acesta ar fi un obiectiv mai realist. Să batem pe cineva, pentru că de 23 de ani nu au mai bifat un succes tricolorii mari la un turneu final, de la acel 3-2 cu Anglia din 2000. Tot Anglia e și ultima echipă învinsă de a ai noștri la Mondiale, 2-1 în 1998. Gică Hagi ne vorbea de semifinale. Cui nu i-ar plăcea să ajungă naționala în careul de ași la anul? Dar putem? Nu e imposibil, dar nici atât de simplu. Deocamdată, să ne propunem să învingem pe cineva la Euro. Nu mai știu exact cine a spus-o prima dată, dar ”victoriile aduc alte victorii”. Și așa putem prinde și fazele eliminatorii, unde nu ne-am mai calificat tot de la Euro 2000.

Frumos ar fi ca prezența la Euro 2024 să-l responsabilizeze și pe Răzvan Burleanu, dar deja pare de domeniul SF ce spun. Dacă ar ține acum o conferință, probabil ar transmite: ”Ați vrut turnee finale, ați avut: două Europene cu seniorii, o Olimpiadă, trei europene cu tineretul. Am făcut ceva pentru fotbalul românesc!”. Cu astfel de vorbe, sigur că unii se vor pune la somn, numai că nu de asta avem nevoie. Eu cred că greul de abia acum începe.

Urmează o iarnă de speranțe. Problema e că ele ar putea să se transforme în iluzii fără un plan, fără implicarea cluburilor, a Federației, nu doar a selecționerului! O altă condiție ar fi ca la Euro să joace exact fotbaliștii care merită. În acest sens, Edi trebuie lăsat în pace!

P.S. Până la Euro, revenim la campionatul nostru: scandalurile nesfârșite de la CFR (pleacă Mandorlini, nu pleacă Mandorlini; neînțelegerile dintre el și Deac), picajul lui Dinamo (nici nu a revenit bine în prima ligă că riscă să retrogradeze din nou), picajul lui FC Botoșani (singura formație fără victorie din Liga 1), problemele cu banii de la Petrolul (nu spunea stimatul domn Burleanu că echipele care nu își pot asuma bugetele declarate la început de sezon nu ar mai trebui primite în Liga 1?), parcursul modest al campioanei Farul (pe 7 după 17 etape), parcursul modest al lui Sepsi (deși începuse așa de bine anul competițional, cu Supercupa, cu o serie de meciuri fără înfrângere și fără gol primit în Liga 1, cu prima prezență în play-off-ul unei competiții europene, era chiar să prindă grupele Conference League), la caracterul îndoielnic al unor patron din Liga 1 (cum ar fi ca preluarea unui club să fie condiționată de imaginea unui patron? Foarte puțin probabil să vedem așa ceva).

Ce să mai discutăm? Până la Euro, revenim la veșnicele metehne. Sănătoși să fim! În rest, Liga 1 cu un ochi râde (prin ce a reușit naționala), dar cu altul plânge (prin necalificarea niciunei echipe într-o grupă europeană, dar și din alte motive, menționate înainte).

Foto: autorul acestui material în studioul emisiunii Cluj Live Sport, chiar înainte de intrarea în emisie