În disoluția dezvoltării mele personale, caut anticiparea performanțelor echipei naționale la acest campionat european, după o calificare așteptată în orchestra discuțiilor deloc cumpătate purtate de așa-zișii specialiști (cuvânt de un farmec ieftin, mai ales când vorbim despre fotbal).
Am avut noroc la tragerea la sorți? Belgia încă mai este superputerea din urmă cu câțiva ani? Slovacia este o echipă atât de slabă? Care va fi ultima echipă ce se va alătura celorlalte?
Întrebări care nu au un răspuns cert momentan, le vom afla la timpul potrivit.
O calificare în optimi este mai mult posibilă decât imposibilă, din 24 de echipe vor rămâne 16. Și de pe locul trei te poți furișa din grupă, o manevră deloc gratioasă, dar, la fel ca fuga, deosibit de sănătoasă.
Acum, cred că toți am vrea să dormim și, când ne trezim, să vedem echipa deja în sferturi, pe care să le așteptăm cu rafale năprasnice de nerăbdare alături de o dragoste de țară înviorată până la paroxism.
Pe de altă parte, privind în cupa goală a pesimistului, nu mi se pare că mlădițele viguroase de la europeanul de tineret italian au prins rădăcini foarte adânci pe nicăieri. Așa că nu trebuie să ne umplem cu un dinamism de împrumut care să ne părăsească la primul gol încasat.
În rest, în acest moment, cred că trebuie să ne îndreptăm atenția către campionatul mondial de handbal feminin, acolo unde avem și mai mari pretenții, de data asta mai ancorate în realitate. Avem un campionat puternic, orice lucru puternic naște valoare, chiar dacă seminția noastră arțăgoasă blamează primăriile că “pompează” banii noștri publici în echipele locale. Dacă suntem iubitori de sport, trebuie să ne bucurăm că banii se duc acolo, trebuie să vedem o scânteie prin întunericul nemărginit în care credem că ne-au aruncat conducătorii noștri. Vrem bani pentru sport, iar când îi avem, imediat dezaprobăm cu neprefăcută indignare asta, invocând alte moduri de folosință a lor, într-o buclă fără sfârșit.
Hai România!
Adrian Stamate
6 Comments
Nu știu cât de noroc sau ghinion o sa fie. V
Te salut! Așa zic și eu, că adevărul e undeva pe la mijloc. Nici să fim prea optimiști, dar nici să avem o teamă exagerată. Parcă Emeric Ienei avea o vorbă: ”Ce pot să vă facă adversarii decât să vă bată? Ce lucru mai rău de atât?”. Eu zic că putem să câștigăm măcar un meci, cam acesta ar fi și obiectivul realist, dar nu putem câștiga pur și simplu, ci printr-o strategie potrivită, și dacă nu se accidentează vreun jucător de bază, dacă vor avea evoluții constante la echipele lor.
Sunt foarte multe de discutat: forma jucătorilor, lipsa unor jucători importanți, blazarea unor jucători ( la echipele de club primesc mai mulți bani).
Un fotbalist, în momentul în care banii nu mai sunt o necesitate pentru el (tocmai pentru că are câștiguri mari), trebuie să se concentreze numai la ce are de făcut pe teren. Mi-a explicat odată Erik Lincar asta. Îl întrebam de ce fotbaliștii din străinătate (majoritatea, că nu există pădure fără uscături) rămân serioși, chiar dacă au mulți bani. Și exact asta mi-a spus, dându-l exemplu pe Zidane. Dacă banii nu mai sunt o problemă, atunci nu e cazul să te plângi, ci doar să joci, să joci bine. Lipsește educația asta la jucătorii români (în multe cazuri).
Iar faptul că la națională câștigi mai puțin decât la echipa de club nu e o scuză să fii dezinteresat. Îți reprezinți țara. Dintre acele milioane de fani, cei mai mulți nu vor avea niciodată banii și faima jucătorului respectiv, dar el le poate face o bucurie evoluând bine. Ai dreptate. E o problemă mult mai complexă. Nu putem găsi un răspuns așa, dintr-o dată.
Nu știu câte mândrie exista în fiecare jucător. Depinde mult și de grup.