Fix acum cinci ani, tot într-o zi de joi, România juca pe Arena Națională împotriva Finlandei, în penultima etapă a preliminariilor Euro 2016. După ultimele rezultate din grupă, acea confruntare părea să fie o ultimă redută ce putea fi depășită cu ușurință în drumul spre Paris. Dar, cum spunea Hagi la un moment dat, „socoteala de acasă nu a fost aceeași cu cea de la piață”.
Elevii lui Anghel Iordănescu s-au chinuit să perforeze poarta scandinavilor. S-au tot chinuit. Trecea un minut, treceau două, în plasa adversă nu putea să plouă. Dacă nu era un meci de calificare, aparent ușor, cu Finlanda, nu cu Franța, am fi spus cu toții că e un război de uzură care devenea tot mai apăsător pentru cei care îl priveau. Cine ar fi crezut? Echipa care a învins Irlanda de Nord, favorita grupei, cu un indiscutabil 2-0, la capătul unui meci în care tricolorii au presat defensiva britanicilor, nu putea avea ac de cojocul unei naționale pe care o bătea cu 2-0 la ea acasă.
„Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă”. Orice reușită poate fi atinsă doar de cei mai cutezători, mai hotărâți să acționeze. Și ne-am trezit cu toții în minutul 67. Pohjanpalo se îndreaptă spre poartă, șutează și centralul le arată mijlocul terenului jucătorilor din prima reprezentativă a României. O calificare ce părea tot mai sigură se putea transforma într-o dezamăgire națională. Unii ar fi zis că e o tragedie națională sau poate că „timpul nu mai avea răbdare” cu Iordănescu și echipa lui, cum probabil ar fi spus scriitorul Marin Preda dacă era contemporan cu evenimentul despre care vorbim acum.
Golul încasat de la Pohjanpalo era abia al doilea primit de tricolori în campania de calificare pentru Euro 2016 (și ultimul, desigur). Primul venise din gheata fotbalistului trecut pe la PSV Eindhoven, căpitanul Ungariei Dszudszak, care a lovit în cel mai perfect mod posibil balonul dintr-o lovitură liberă la care Tătărușanu a fost un simplu spectator. Acel meci, care s-a disputat în septembrie 2014, se încheiase 1-1. La Budapesta a fost 0-0. România era neînvinsă în preliminarii. Ultimele trei jocuri s-au terminat 0-0. Nici nu pierdeam, dar nici nu câștigam. Până la returul cu Finlanda, intrasem cu toții într-o hibernare care ne încurca atât pe noi, cât și adversarii. Din acea hibernare ne-au trezit finlandezii.
Într-un final, Hoban a egalat și le-a mai luat suporterilor o piatră de pe inimă. A venit și victoria din Feroe care ne-a asigurat biletele pentru Paris. Totuși, ceva lipsea, și nu doar locul 1 din grupa de calificare. Ce s-a întâmplat pe 8 octombrie 2015 a fost, de fapt, un semnal de alarmă pentru ceea ce urma să se întâmple în vara lui 2016, cu Franța, Elveția, dar mai ales cu Albania. Lipsa unei strategii pe termen lung, concentrarea insuficientă pe adversari și mai mult pe ce s-a întâmplat înainte, pot avea repercusiuni grave când oamenii se așteaptă mai puțin. Lecția din seara de 8 octombrie 2015 a fost una neînvățată.
Peste mai puțin de două ore, România va întâlni o altă selecționată nordică, mult mai puternică decât Finlanda, în penultimul obstacol care îi stă în calea spre Campionatul European de anul viitor. Poate că lecțiile mai vechi își vor găsi utilitatea în țara cu cei mai mulți vulcani de pe planetă.
No Comments