Sunt aproape 2 săptămâni de când Helmut Duckadam nu mai este printre noi. Timpul este necruțător chiar și pentru eroi. Iar Duckadam a fost un erou, într-una dintre cele două finale jucate de o echipă românească în Cupa Campionilor Europeni, redenumită ulterior Liga Campionilor.
Pe 7 mai 1986, la Sevilla, Steaua o învingea la penalty-uri pe FC Barcelona, cu 2-0 (goluri Marius Lăcătuș și Gavril Balint), după 0-0 în cele 120 de minute de joc. Duckadam a avut un rol determinant, cu cele 4 lovituri de pedeapsă parate.
„ÎN ZIUA ACEEA, DUCKADAM S-A FĂCUT CUNOSCUT ÎN TOATĂ LUMEA”
În interviul din 10 ianuarie 2019, realizat la Federația Română de Fotbal, interviu care a însemnat partea cea mai consistentă a Lucrării mele de Licență în Jurnalism și din care a rezultat mai târziu o carte biografică, Miodrag Belodedici rememorează realizările colegului său ca și cum le-ar fi trăit ieri. Chiar dacă e o carte dedicată în mod special lui Belodedici, Duckadam are și el un loc personalizat în ea, fiindcă îl merită pe deplin. Îi dăm cuvântul lui Belodedici:
„Nici în ziua de astăzi nu l-a depășit nimeni. Cine a mai apărat patru penalty-uri? Dar apărate, nu ratate. Dacă ratezi penalty-ul, dai în afara porții. Dacă ți-l apără portarul, e apărat, nu ratat (râde). Deci asta e, să fie clar. Am dat și eu un penalty pe care mi l-a apărat portarul, la Campionatul Mondial din America (în sferturile de finală cu Suedia, unde România a fost eliminată – n. a.). Eu n-am ratat, mi l-a apărat portarul. Duckadam, care în ziua aceea s-a făcut cunoscut în toată lumea, a intervenit cu penalty-urile. Era și mare. Când îl vedeai în poartă, nu mai știai pe unde să trimiți mingea”.
(Robert Popa, „Belodedici: Românul care a triumfat de două ori în Cupa Campionilor Europeni”, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2020, pag. 60-61)
Am și eu unele amintiri cu Duckadam. Prima este din 2016, când l-am văzut pentru prima dată pe viu, la Televiziunea Română, în cadrul unei emisiuni urmărite chiar de pe platoul de filmare, o emisiune dedicată Stelei 86′ la 30 de ani de când a cucerit Europa. Am detaliat acel moment de la TVR într-un articol publicat în 2018.
Doi ani mai târziu, am avut două interviuri telefonice cu Duckadam, pentru Look Sport. Primul era despre transferul lui Ciprian Tătărușanu la AC Milan și despre echipa națională. Al doilea a fost despre un meci al FCSB-ului cu o formație sârbă, Backa Topola, pe care roș-albaștrii au eliminat-o la penalty-uri, după ce ambele formații au înscris câte 6 goluri.
Din primul interviu, am învățat de la Duckadam cât de mult contează să analizezi în profunzime diferite situații. Eram tentat să cred că Islanda poate fi învinsă de România în semifinala barajului pentru Euro, după ce suferise un eșec destul de dureros înainte de întâlnirea cu tricolorii. Duckadam nu era de aceeași părere și timpul i-a dat dreptate. Un om trecut prin multe încercări, și în fotbal, dar și în viață, prin boli grele, poate vedea mult mai ușor dincolo de aparențe. El mi-a oferit o lecție atunci, indirect, și acum îmi folosește acea lecție. În al doilea interviu, nu a dorit să comenteze ce se întâmplă la FCSB (știindu-se că despărțirea sa de clubul bucureștean nu s-a produs în cele mai bune condiții), dar a demonstrat că și refuzul de a vorbi pe o anumită temă e frumos să vină într-un mod elegant. Și Duckadam chiar a fost elegant. Atunci când convorbirea s-a terminat, mi-a transmis: „Să aveți o zi frumoasă!”. Ce poți să-ți dorești mai mult dintr-un dialog cu o legendă?
Duckadam, prin urarea lui, banală la prima vedere, mi-a arătat cât de important e să ne bucurăm de lucrurile mărunte, să valorificăm timpul într-un mod constructiv. Și apoi, subiectul pe care dorisem să-l dezvolt în al doilea interviu s-a dovedit a nu fi așa de important. Dar ceea ce am învățat de la Duckadam este important. Caracterul îi dă plus valoare unui om, iar Duckadam a avut și valoare sportivă, și valoare umană.
Foto: Autorul articolului (primul din stânga, alături de Balint, Duckadam și antrenorul Stelei ’86, Emeric Ienei) / Sursa: TVR
3 Comments
Salut. Pacat de accidentarea de la umărul stâng a lui Helmuth. Cine știe, poate era titularul echipei naționale dacă nu intervenea acea accidentare.
Te salut și eu! Da, acea problemă la umăr i-a pus multe piedici. Din păcate, au venit în timp și alte probleme medicale. În ziua când a plecat, scriau unii pe internet că sportivii de performanță nu trăiesc mult, trăgeau o concluzie. Nu e o regulă. Ienei se apropie de 90 de ani. Angelo Niculescu a trăit mai mult de 90 de ani. Dembrovschi se apropie de 80. Dridea de 90. Dar e clar, sportul de performanță îți poate cauza și unele probleme de sănătate, fiindcă te solicită mai mult decât cel de menținere. Însă sunt și foști sportivi care nu au cine știe ce probleme după retragere. Însă e deranjant să vezi că se generalizează. Revenind la Duckadam, cu siguranță putea lua alt curs cariera lui, în alte circumstanțe. Poza de mai sus am developat-o și chiar am revăzut-o aseară, dar și în urmă cu 3 seri parcă. Am obiceiul să selectez poze mai importante, să le tipăresc și să mă mai uit pe ele uneori.
Nu știu dacă ți-am spus, dar Teoharie Coca Cozma e bolnav și nu prea mai dă interviuri, mi-a explicat chiar el, anul trecut, la telefon.