E 26 august 2010. Stadionul Letzigrund din Zurich e mai agitat ca niciodată. Peste 5.000 de spectactori așteaptă cu sufletul la gură executarea loviturilor de departajare. Nu mai e cale de întoarcere. Acum ori niciodată.
În tabăra roș-albastră, un jucător stă în genunchi, așteptând un răspuns la rugăciunile sale. Gândurile sale sunt atât de puternice încât nimic și nimeni nu l-ar putea tulbura. Numai când îl privești, ai impresia că presiunea cea mai mare e pe umerii lui, chiar dacă nu se numără printre executanții de la punctul cu var sau printre goalkeeperii care pot întoarce soarta rezultatului în favoarea culorilor pe care le apără sau dimpotrivă.
Fundașul nigerian, a cărui viață sportivă a fost pusă de nenumărate ori la grea încercare, privește cu speranță spre cer. Așteaptă un semn. Asemeni unui călător aflat în căutarea unei oaze în deșert. Chiar dacă e departe, își adună toate forțele pentru a răzbate.
Smiljanic trage, mingea se îndreaptă spre Tătărușanu, care a ghicit colțul și respinge șutul. Urmează o adevărată ploaie. Salatic, Abrashi și Hajrovic ridică publicul elvețian în picioare. Echipa lui Ilie Dumitrescu oferă o replică splendidă prin Stancu, Surdu, Angelov și Latovlevici. Tabela arată 4-3 pentru FCSB. Acum e din nou rândul lui Tătărușanu? Aduce bucuria sau prelungește agonia? Emeghara își continuă rugăciunile. Simte că ceva măreț se va întâmpla. Și nu se va înșela. Adili trage în aceeași direcție unde a șutat și Smiljanic, Tătărușanu a înțeles intențiile sale și a parat lovitura. Cine s-ar fi gândit? FCSB se califică în grupele Europa League, după o primă manșă câștigată cu 1-0 (gol Bogdan Stancu), dar un retur cu multe emoții datorită reușitei lui Salatic din minutul 77.
CITEȘTE ȘI – Memorii grandioase adunate într-o carte. Belodedici, românul care a triumfat de două ori în Cupa Campionilor Europeni
Emeghara a crezut în forța colegilor săi, în calmul celor care au bătut loviturile de la 11 metri, în siguranța unui Tătărușanu aflat la cel mai important meci de până atunci.
Așa s-a distins Emeghara pe terenul de fotbal. Prin perseverență, prin eforturile infinite de a-și ajuta camarazii, cu o pasă, cu o centrare, cu o deposedare, cu o stare de spirit care să dea încredere echipei atunci când apare deznădejdea pe gazon.
De unde poate veni atât optimism? Pentru că Emeghara s-a luptat mereu cu problemele fizice, care le atrag în mod inevitabil și pe cele interioare. O accidentare la genunchiul drept suferită în ianuarie 2008, înaintea meciului dintre Nigeria și Costa de Fildeș, primul pentru țara sa la acea ediție a Cupei Africii, l-a ”tras pe dreapta” în returul acelui sezon competițional, în stagiunea 2008-2009, dar și la începutul celei care a urmat. Masa de operație, ședințele de recuperare și riscul de a nu mai putea practica niciodată ce iubea mai mult au devenit un adevărat ”Triunghi al Bermudelor” pentru apărătorul nigerian. Dar, cum spune o vorbă din box, ”lupta nu se termină decât după ultimul gong”.
Iată, deci, cum a fost posibilă prezența lui Emeghara pe teren la un duel cu atât de mult suspans precum cel împotriva lui Grasshopper Zurich. ”Viața greilor nu e ușoară”, este deviza după care ilustrul cronicar George Mihalache își intitula una dintre nenumăratele sale cărți dedicate minunatei lumi a sportului. Fotbalul i-a dat, dar i-a și luat lui Emeghara. Speranța nu, dar șansa unei lungi cariere strălucite da. Pe Anfield Road, unde FCSB era la egalitate cu Liverpool (1-1), în primul meci din grupele Europa League, fundașul care a ratat șansa să joace la Cupa Africii alături de Obi Mikel și Yakubu s-a accidentat din nou. Era minutul 20 când a părăsit terenul unde au scris istorie nenumărate legende ale ”cormoranilor”. Parcă totul se întorsese pe dos, atât pentru Emeghara, dar mai ales pentru colegii săi, care au încasat alte trei goluri în a doua repriză. Roy Hodgson, tehnicianul lui Liverpool, a făcut la un moment dat un semn ce prevestea ce va urma. Degetele sale arătau cifra trei, exact diferența de goluri indicată de tabelă când cavalerul fluierului a anunțat sfârșitul jocului.
Sunt încă foarte multe de spus despre cariera lui Emeghara (36 de ani), dar voi lăsa unele detalii pentru partea finală a materialului de față. Deocamdată, îi voi da cuvântul fundașului ajuns antrenor în țara sa natală.
Ce ne poți spune despre tine în prezent?
Locuiesc în Nigeria. De când a venit pandemia m-am grăbit să stau (cât mai mult – n. red.) timp cu familia mea și să învăț cât mai multe lucruri despre fotbal.
Pentru că ai adus în discuție subiectul fotbal, spune-mi ce planuri ai la momentul actual în legătură cu acest sport? Te gândești la o carieră de antrenor?
Da, eu și câțiva prieteni avem o academie în Nigeria, unde cultivăm talentele. Sunt antrenorul principal și fac tot posibilul pentru a dobândi cât mai multe cunoștințe despre jocul de fotbal.
Mai urmărești fotbalul românesc în prezent? Dacă da, e vreo formație care te-a impresionat?
Sincer să fiu, nu am avut ocazia să urmăresc Liga 1, dar, din când în când, îmi verific iubita mea echipă Steaua. Ea va avea mereu un loc special în inima mea. Le mulțumesc conducerii, personalului, colegilor mei de echipă și celor mai buni susținători din România. Îi mulțumesc și lui Gigi Becali. Apreciez foarte mult că mi-a dat oportunitatea de a face parte din istoria echipei. Îi doresc tot binele acestui club.
Îți mai amintești cum ai ajuns acolo?
Da, jucam la Poli Timișoara. Mi-am dat seama că i-am impresionat și au decis să mă ia.
Cu ce jucători din Ghencea te-ai împrietenit?
Cred că am fost foarte apropiat de Pawel Golanski și Zapata, dar mi-am respectat toți colegii.
Cum te-ai înțeles cu Gigi Becali?
Gigi este o persoană care solicită și respectă o persoană care își cunoaște slujba și dă tot ce are mai bun. Deci, cred că m-am înțeles destul de bine cu el. Nu-mi amintesc să fi avut vreo problemă cu el în afară de faptul că nu am putut să-mi fac meseria din cauza accidentării.
CITEȘTE ȘI – Federico Piovaccari, italianul letal din atacul roș-albaștrilor
Povestește-mi cele mai frumoase amintiri din perioada în care ai îmbrăcat tricoul roș-albastru.
M-am simțit foarte bine la Steaua. Pentru mine, cea mai frumoasă amintire rămâne câștigarea Cupei României (în 2011, după o finală câștigată cu 2-1 în fața lui Dinamo, pe stadionul Silviu Ploeșteanu din Brașov – n. red.).
Ai evoluat în grupele Champions League. Care partidă ți-a plăcut în mod special? Ce fotbaliști adverși ai remarcat?
Primul meu joc împotriva lui Arsenal în Liga Campionilor (0-1 pe stadionul Ghencea, gol Van Persie – n. red.) și cel cu Sevilla (1-2 pe Ramon Sanchez Pizjuan, gol Ovidiu Petre pentru roș-albaștri – n. red.) au fost o experiență extraordinară. Dani Alves și Jesus Navas de la Sevilla m-au impresionat cu adevărat când am jucat împotriva lor.
Cât de greu ți-a fost în momentul când te-ai accidentat și ai stat pe tușă o lungă perioadă?
A fost foarte greu, pentru că nu am putut face ce îmi place. Aveam o pasiune de neimaginat (pentru fotbal – n. red.).
Cine te-a ajutat cel mai mult să treci peste momentele de cumpănă de atunci?
Toți oamenii din club m-au ajutat cu adevărat, medicul, maseurul, preparatorul fizic. Toată lumea de acolo.
Te gândeai că vei mai putea juca vreodată?
Da, eram sigur că voi continua să joc. Operația mea a fost bună, recuperarea a fost bună și Steaua a avut multă grijă de mine.
Te-am văzut de multe ori la televizor rugându-te înainte și în timpul meciurilor. Credința este un lucru care te face mai puternic? Cât de importantă este pentru tine?
Credința este foarte importantă pentru mine, cred că nu pot face nimic fără Dumnezeu. Nu mi-ar folosi la nimic să câștig întreaga lume dacă îmi pierd sufletul.
Te-ai retras în 2013. Accidentările au fost principalul motiv sau au existat și altele?
Cred că accidentările au fost principalul motiv. Majoritatea echipelor văd un jucător cu un astfel de istoric al accidentărilor, cum sunt eu, ca pe un risc pe care nu sunt dispuse să și-l asume. În plus, am fost dezamăgit de lipsa de profesionalism a ultimului club unde am jucat (Gabala, din Azerbaijan – n. red.).
Cine este antrenorul care ți-a influențat cariera cel mai mult?
Fiecare antrenor cu care am lucrat mi-a influențat cariera într-un fel sau altul, dar tenicianul pe care mi-l doream și de la care încă îmi doresc să pot învăța este Cosmin Olăroiu.
Cine a fost idolul tău din fotbal?
Cafu.
Dacă ar fi să te descrii ca fost sportiv de performanță, ce ai spune despre tine?
Mă voi descrie ca un adevărat fotbalist profesionist. Principiul meu a fost să dau tot ce am mai bun (pe teren – n. red.) și să nu am regrete la final.
CV Ifeanyi Emeghara
Data nașterii: 24 martie 1984
Locul nașterii: Lagos, Nigeria
Înălțime: 1,73 m
Post: Fundaș
Echipele la care a evoluat: Ebedei (Nigeria), Teleoptik (Serbia/ 2003-2004), Partizan Belgrad (Serbia/ 56 de meciuri între 2004 și 2006), Politehnica Timișoara (Liga 1/ 45 de meciuri în perioada 2005-2007), FCSB (Liga 1/ 58 de meciuri în intervalul 2007-2011) și Gabala (Azerbaijan/ 4 meciuri în sezonul 2012-2013).
Palmares: Campion național în Serbia și Muntenegru cu Partizan Belgrad (2004-2005), optimile Cupei UEFA cu Partizan Belgrad (2004-2005), Cupa României cu FCSB (2010-2011)
Palmares individual: 3 selecții în echipa națională de seniori a Nigeriei (2007-2008), 5 partide bifate în grupele Champions League pentru FCSB, în toate fiind integralist (0-1 cu Arsenal, 1-2 cu Sevilla, 0-2 cu Sevilla, 1-1 cu Slavia Praga și 1-2 cu Arsenal)
Alte date: Campionatul cucerit cu Partizan Belgrad a fost penultimul din istoria Republicii Serbia și Muntenegru. În acea ediție, formația lui Emeghara a terminat competiția fără înfrângere, cu un bilanț de 25 de succese, 5 remize, 81 de goluri înscrise și doar 20 primite. Marea rivală a lui Partizan, Steaua Roșie, s-a clasat pe poziția secundă, la șase puncte de locul 1. În cele 30 de etape, Emeghara a lipsit doar de șase ori din primul 11. A fost coleg cu nume sonore din fotbalul sârb precum Sasa Ilic (22 de meciuri și 16 goluri în ediția 2004-2005), Nikola Grubjesic (23 de meciuri și 12 goluri în ediția 2004-2005), Srdan Radonjic (17 meciuri și 10 goluri în ediția 2004-2005), Simon Vukcevic (26 de meciuri și 10 goluri în ediția 2004-2005), Miroslav Radovic (19 meciuri și 3 goluri în ediția 2004-2005), Zoran Mirkovic (23 de meciuri și 2 goluri în ediția 2004-2005) și Ivica Krajl (24 de meciuri în poarta lui Partizan în ediția 2004-2005).
În calificările pentru grupele Cupei UEFA din 2004, Emeghara le-a întâlnit pe Oțelul Galați și Dinamo București. Ambele formații din țara noastră au fost eliminate de către Partizan. În turul doi preliminar, gruparea de la Malul Dunării a scos un 0-0 la în primul joc, desfășurat pe stadionul lui Farul Constanța. A doua manșă, în care Emeghara a fost rezervă, s-a încheiat cu victoria sârbilor, scor 1-0. În ultimul tur dinaintea grupelor, Dinamo a condus cu 1-0 la pauză prin golul lui Dănciulescu, dar Partizan a reușit o ”remontada” și s-a impus în final cu 3-1. Partida de pe Lia Manoliu s-a terminat fără goluri, Partizan mergând în grupele Cupei UEFA datorită rezultatului din tur. Sârbii s-au calificat în 16-imi de pe locul al treilea, sub Middlesbrough (0-3) și Villareal (1-1), dar peste Lazio Roma (2-2) și Egaleo (4-0). În 16-imi, Partizan a eliminat-o pe Dnepr (2-2, 1-0). În faza următoare a obținut un egal în primul meci cu ȚSKA Moscova (1-1). Parcursul european a luat sfârșit după două goluri primite în ultimele 22 de minute ale returului din capitala Rusiei.
Curiozități: În cele cinci meciuri din grupele Champions League (ediția 2007-2008), Emeghara a purtat numărul 13, despre care se spune că aduce ghinion. Poate că e doar o superstiție în legătură cu acest număr, cert e că începutul anului 2008 i-a schimbat definitiv cariera lui Emeghara.
Foto: Emeghara (primul din stânga, rândul de sus) și o grupă de copii de la academia unde activează în Nigeria/ sursă: Facebook Emeghara Ifeanyi
*Acest material a fost publicat și pe www.looksport.ro în data de 29 septembrie 2020
No Comments