Când văd aceste rezultate nemaîntâlnite ale naționalei, parcă mă cuprinde un vid interior. Aiurea, vidul e nimic, nici măcar sunetul nu se propagă (conform teoriei cu clopoțelul de la 1660 a genialului Robert Boyle), darăminte cele minim 100 de cuvinte și fraze de care sunt străbătut în fiecare secundă. Primul gând care îmi vine în minte este ideea centrală a unei cărți.
Repede se mai inflamează lumea în acest secol și, mai ales, în acest an. Pușcas pus la zid de fanii italieni după ce a făcut un gest de copil (a sărbătorit marcarea unui gol simulând utilizarea unei puști, un gest la care a mai recurs în trecut, dar care acum a stârnit reacții în contextul războiului ruso-ucrainean – n. red.).
Nu vreau să vorbesc despre războiul din Ucraina, au mai fost războaie, nici despre soldații ruși sau ucraineni. Când îi privesc, seamănă foarte bine cu clovnii pe care i-a pictat marele pictor francez Bernard Buffet. Și unii și alții.
Războiul de dincolo de granițele României a pus lumea în alertă, dar în special Bătrânul Continent. Într-un secol în care neînțelegerile de orice fel își găsesc o rezolvare pe cale pașnică, lucru dorit de altfel și în universul fotbalistic (unde ”bătăliile” sportive încep și se termină în mod normal pe teren), sunetul gloanțelor și al obuzelor ar trebui să facă parte doar dintr-un scenariu de film. Și totuși, ceea ce trăim de cinci zile este realitatea. O realitate dură.