Războiul de dincolo de granițele României a pus lumea în alertă, dar în special Bătrânul Continent. Într-un secol în care neînțelegerile de orice fel își găsesc o rezolvare pe cale pașnică, lucru dorit de altfel și în universul fotbalistic (unde ”bătăliile” sportive încep și se termină în mod normal pe teren), sunetul gloanțelor și al obuzelor ar trebui să facă parte doar dintr-un scenariu de film. Și totuși, ceea ce trăim de cinci zile este realitatea. O realitate dură.
Cu operațiuni militare în plină desfășurare, victime în ambele tabere (ucraineană și rusă), victime și în rândul civililor (printre care și copii, lucru cu atât mai grav), fotbalul ucrainean a fost trecut în ultimul plan. Campionatul s-a oprit pentru cel puțin o lună. Un lucru firesc până la urmă într-o perioadă cu evenimente nefirești.
Sportul înseamnă respect, înseamnă unitate între oameni, unitate între națiuni, dar pentru practicarea sa e nevoie de pace. O pace dorită de oameni care vor doar să se bucure de viață, de oameni care vor să aștepte următorul răsărit știind că nimic rău nu li se poate întâmpla. Ei bine, pe aceeași lungime de undă se află și sportul rege.
Am observat cu toții în ultimele zile cum foarte mulți jucători și echipe de fotbal au făcut apel la fair-play printr-un mesaj pe cât de simplu, pe atât de puternic „opriți războiul!”. Istoria a lăsat niște lecții dure, care nu trebuie să fie ignorate. În urmă cu opt decenii, fotbalul s-a mai oprit în loc. Din cauza celui de-Al Doilea Război Mondial, Campionatul Mondial din 1942 nu s-a desfășurat. Patru ani mai târziu, competiția supremă din sportul rege a fost din nou anulată, pentru că o lume întreagă încă era afectată de pagubele umane și materiale uriașe cauzate de război și numai de turnee de talia unui Mondial de Fotbal nu se putea vorbi.
Dacă ar fi să ne raportăm la istoria mai recentă, despre Ucraina și Rusia puteam scoate multe întâmplări de referință din fotbalul acestor țări. Amândouă au dat câte o câștigătoare de Cupa UEFA (Șahtior Donețk în 2009, respectiv ȚSKA Moscova în 2005). Amândouă au găzduit turnee finale. Acum aproape 10 ani, Ucraina organiza Euro 2012 alături de Polonia. Un turneu care a însemnat retragerea din activitate a lui Shevchenko. Chiar dacă nu a ajuns în fazele eliminatorii, Ucraina s-a consolat cu o victorie împotriva Suediei. S-a terminat 2-1, grație unei duble semnate de fostul star de la Dinamo Kiev și AC Milan. Tot ediția din 2012 consemna ultimul triumf al Spaniei într-o competiție continentală. În finală, selecționata iberică (care și-a mai trecut în palmares și primul titlu mondial, în 2010) își apăra trofeul cucerit în 2008 după un 4-0 în fața Italiei. Astăzi, locurile unde s-au scris importante pagini în cartea de istorie a fotbalului par desprinse dintr-un peisaj apocaliptic. Unul făcut „K.O.”, dacă ar fi să preluăm un termen din box, de către bombardamente ale armatei unei țări care cu patru ani în urmă găzduia Campionatul Mondial. Unul dintre cele mai spectaculoase mondiale, ținând cont de evoluția fantastică a Croației până în finală (unde a ajuns pentru prima dată) și de faptul că Franța a devenit pentru a doua oară regina lumii, la doar două decenii după prima medalie de aur, la o ediție organizată chiar de ea. Pentru selecționerul Didier Deschamps a fost un moment special, având în vedere că a ridicat trofeul atât în calitate de jucător, iar mai apoi a reușit să realizeze aceeași performanță ca antrenor.
Nădejdea mea și nu numai a mea este ca în viitorul apropiat să putem vorbi din nou de fotbalul celor două țări, fără a mai fi distrași de întâmplări regretabile. Dacă marele Țopescu ar mai fi acum la microfon, probabil că ar sublinia din nou la finalul comentariului sportiv că nu mai e aproape nimic de spus. Pentru că în momentul când schimbul de idei e înlocuit cu schimbul de focuri de armă nu se mai poate vorbi de normalitate, de sportivitate chiar (am ales acest termen deoarece în cartea „Fair-Play”, scrisă chiar de Țopescu, fostul comentator afirma că principiul fair-play nu trebuie aplicat doar în sport, ci și în afara lui, un principiu al corectitudinii, al respectului reciproc, al egalității de șanse, al încrederii în forțele proprii).
Și totuși, se întâmplă lucruri pozitive în fotbalul din ultimele zile, deși e timp de război? În fotbalul din afara Ucrainei, pentru că în țara care se învecinează cu România oamenii au alte chinuri de îndurat pentru a mai putea fi cu gândul la fenomenul sportiv. Nici Rusia nu stă mai bine. Locuitorii care numărau lunile rămase până la finala Ligii Campionilor au primit o lovitură din cauza deciziilor luate de stat la nivel politic și militar. După ce președintele rus Vladimir Putin a declarat război Ucrainei, UEFA a mutat finala programată inițial la Sankt Petersburg la Paris, pe faimosul Stade de France. E posibil ca forul continental să nu se opreasca aici, ci să excludă echipele rusești din competițiile europene. E posibil ca FIFA să excludă naționala din întrecerile sale și asta chiar când Rusia urmează să joace turneul de baraj pentru calificarea la Mondialul din Qatar.
Am promis că voi veni și cu lucruri pozitive, poate un pic imprevizibile, în materialul intitulat „Fotbal în vreme de război”. Iată câteva dintre ele:
În Spania, Real Betis este una dintre surprizele sezonului. După 26 de etape ocupă locul 3 în campionat, o poziție care asigură calificarea directă în grupele Champions League, iar în ultimele cinci etape a câștigat trei partide.
În Germania, șapte echipe se află în luptă pentru ocuparea ultimelor două poziții care asigură calificarea în cea mai importantă competiție europeană dedicată cluburilor. O luptă care să implice atâtea cluburi, și asta după 24 de etape, e exact ce are nevoie fotbalul pentru a deveni mai atractiv. Formațiile respective, pe care le voi enumera în ordine, sunt Bayer Leverkusen (locul 3, 44 de puncte), Leipzig (locul 4, 40 de puncte), Freiburg (locul 5, 40 de puncte), Hoffenheim (locul 6, 40 de puncte), Union Berlin (locul 7, 37 de puncte), FC Koln (locul 8, 36 de puncte) și Mainz (locul 9, 34 de puncte).
În Italia, campioana actuală Inter e întrecută pe podium de AC Milan și Napoli (ultimele două sunt la egalitate de puncte după 27 de etape, 57 fiecare). Un sezon încheiat cu Napoli campioană ar însemna un rezultat la care nu mulți se așteptau. Mai ales că ultimul titlu al echipei unde a jucat Maradona datează chiar din epoca lui Diego, și asta cu mult timp în urmă, mai precis din 1990 (care a fost, de altfel, al doilea titlu din istoria clubului).
Cireașa de pe tort, dacă o putem numi așa, e Royal Union Saint-Gilloise. După 29 de etape, echipa înființată în 1897 conduce clasamentul în campionatul belgian, cu un avans de 7 puncte față de urmăritoarea Club Brugge. În plus, actualul lider deține recordul de victorii în actuala ediție a primei ligi, 20 la număr, cu cel mai bun atac (62 de goluri marcate) și cea mai bună apărare (22). Iar aceste cifre au fost înregistrate, atenție, de o echipă care în sezonul trecut evolua în a doua ligă și care nu a mai cucerit un titlu de campioană de foarte multă vreme. Se întâmpla în 1935, între cele două războaie mondiale (dacă tot am început materialul de față cu povestea unui război pe care speram să nu-l vedem în zilele noastre), o perioadă de aur pentru Saint-Gilloise, pentru că era a 11-a oară când gruparea belgiană devenea campioană. Oare cum ar arăta un duel între o echipă românească (dacă printr-un miracol o echipă din România va reuși să se califice în grupe) și uimitoarea Saint-Gilloise în principala competiție europeana dedicată cluburilor? Sau cu Napoli în postura de campioană a Italiei? Sau cu una dintre formațiile nemțești menționate mai sus? Ne permit vremurile actuale să privim cu mai mult optimism spre viitor? Nu doar fotbalistic, ci și la nivel diplomatic, pentru că orice război poate aduce dezbinare în multe domenii chiar și după încheierea sa. Ne e dor tuturor de vremurile în care războiul făcea parte doar din lecțiile de istorie și eventual din poveștile bunicilor sau din cărțile de pe rafturile bibliotecilor sau ale librăriilor.
No Comments