Cred că niciun domeniu nu este mai plin de promisiuni deșarte precum fotbalul. La fiecare schimbare avem parte de promisiuni parcă de bețiv care nu rezistă la proba realității.
Eu cred că se vrea, doar că nu se poate. Vrem să zburăm ca un vultur, dar avem aripi de porumbel.
Unii foști fotbaliști dau vina pe actuala generație că nu mai are sentimentul național. E adevărat. Așa cum dispar specii de plante și animale, așa dispar și specii de sentimente. Și asta e unul dintre ele. Hommo Celullaris nu mai are sentimentul național. “Nu sunt atenian, nici grec, ci un cetățean al lumii întregi”, cum spunea Socrate, filozoful, nu medicul brazilian care era un fotbalist excelent și care nu mai e printre noi din 2011. Dar lipsa acestui sentiment e generală, nu mai ține nici de vârstă, nici de meserie, nici de statutul în societate.
Și mai e și neputința. Nu cred că nu vor să câștige. În plan personal și obiectiv, fiecare jucător joacă cu ambiție. Pentru nume, pentru posibilitatea unui contract avantajos, pentru viitor. Ambiția, atitudinea, dorința ies din discuție. Pe astea le are fiecare dintre ei. Doar că astea sunt limitele. O națională cu jucători din Liga a doua italiană, a doua spaniolă, Liga 1 a României. Campionate slabe pentru un nivel de echipă națională cu rezultate decente, cum ar fi să învingi Israelul, Macedonia de Nord (cu toate surprizele pe care le-a mai facut), Muntenegru, Austria, Islanda și alte echipe care au ajuns să ne dea fiori.
Cam asta e acum. Ne-a mai rămas doar nostalgia. Îmbrăcată în culori pe care doar boala le mai poate zămisli.
Adrian Stamate
Foto: Facebook / Echipa Națională de Fotbal a României
No Comments