Acesta este un panegiric pe care nu aș fi vrut să-l scriu niciodată. Niciodată, pentru că personalitatea însemnată contemporană mie este nimeni altul decât Radu Cosașu. Care nu a mai reușit să rămână printre noi.
Povestea mea cu Radu Cosașu are un singur sens, adică în sensul că i-am citit toate cărțile și articolele, iar dânsul nu știa de existența mea. Deși se spune că un novice nu ar trebui să cunoască un scriitor sau gazetar reputat, ca să nu fie dezamăgit că proiecțiile lui nu corespund în realitate, “totodată” (cum îi plăcea maestrului să spună), articolele lui de ziar, viața lui ficțională din Supraviețuiri sau Viața ficțiunii nu puteau ascunde decât o fire sensibilă ca un zâmbet de bucurie.
Mi-ar fi placut să-l cunosc, “dar” (alt adversativ care îi plăcea) în același timp, știu că, odată ce i-am aflat scrierile pline de har și haz, nu a mai fost nevoie.
De la el am găsit chei pentru problemele pasionante ale fotbalului din zilele noastre, chei fabricate de o minte extrem de actuală, în ciuda vârstei (la peste 90 de ani încă mai scria pentru Gazeta Sporturilor – n. red.). De la el am aflat că poți trăi “Viața în filmele de cinema” și multe altele, îmbrăcate-n metafore ispititoare și făra recensăminte melancolice, căci, nimeni nu întinerește. Iată că “Maestrul” și-a întreținut spiritul de explorare, evitând cursa introspecției exagerate și a vulnerabilității mentale.
I-am citit ultimele articole cu nesaț, parcă fiind atins de o presimțire. Cum zicea Zeno, eroul lui Italo Zvevo: “Mi se pare că țigara are o savoare mai intensă atunci când e ultima”.
În siajul tuturor articolelor despre Radu Cosașu, vreau să-i spun și eu: Drum bun, maestre! Ai fost unul dintre motivele pentru care, uneori, scriu despre fotbal.
Foto: Facebook/Fotbalilti Uitați
Adrian Stamate
No Comments