Cu patru ani în urmă, nu mai știu dacă în aprilie sau în mai, dar sigur era cu mai multe săptămâni înaintea deplasării tricolorilor în Polonia, stăteam la pândă la una dintre intrările Parcului Sportiv Iuliu Hațieganu din Cluj-Napoca.
Parcul are două intrări, cea principală, unde întâlnești paznici care te poftesc înăuntru fără să le povestești ce năzbâtii le făceai vecinilor în copilărie sau de ce ai dat tocmai la facultatea de jurnalism, dar la fel de bine poți întâlni uneori paznici care abia așteaptă să-ți dea o chitanță pentru biletul de acces (pe care trebuie să-l achiți chiar dacă ai venit numai pentru a-ți face meseria, în fond, interviurile și conferințele de presă sunt evenimente publice și cu acces liber indiferent de locație). Intrarea principală e la câțiva pași de Someș, cea secundară e un pic mai departe, ca să ajungi la ea trebuie să faci un mic ocol al parcului, și pe când îți vin în minte acele zile când plecai spre școală cu premoniția că ai uitat ceva acasă o iei la dreapta și poarta de acces e chiar în față.
Nu eram singurul care îi ieșea în întâmpinare lui Mister Daum, ci un întreg batalion format din presa clujeană. La fiecare 15-20 de minute apărea câte o mașină, o inspectam, așteptam ca Daum să iasă din portbagaj, dar nimic. Era doar o alarmă falsă. Când nimeni nu mai credea în apariții miraculoase s-a oprit un microbuz. Avea geamuri fumurii din câte îmi amintesc. Aș fi crezut că vine ambasadorul din Insulele Comore, cu ceva pietre prețioase și mâncăruri tradiționale cu pești și fructe de mare, ori vreun reprezentant al FBI. Speram eu degeaba. Au coborât niște oameni din mașină, au deschis ușa pentru pasageri, un picior a atins solul, apoi al doilea, am zărit o mână, un sacou și în cele din urmă capul. O ieșire demnă de scenariile marilor regizori de la Hollywood. Să ne înțelegem. Nu ieșea Sylvester Stallone din mașină, nici Anthony Hopkins, ci Christoph Daum. Îmbrăcat într-un costum albastru, parcă mai plin de viață față de primele meciuri pe banca naționalei României, a început să vorbească în fața camerelor de televiziune. Eu, cu un mic aparat foto din care începeau să se desprindă mici componente, avea vreo 10 ani decât fusese achiziționat, am imortalizat momentul, apoi m-am repezit cu telefonul să înregistrez ceea ce avea de spus.
Voi trece peste cuvintele frumoase despre Cluj-Napoca, orașul unde și-a făcut debutul în funcția de selecționer al României, într-un 1-1 cu Muntenegru (când Jovetic, colegul de altădată a lui Mutu, ne-a șters repede zâmbetele de pe fețe cu al său gol egalizator, venit la nici un minut de la reușita de 1-0 a lui Adi Popa, iar Stanciu a ratat un penalty care le putea aduce victoria tricolorilor), unde a remizat cu Danemarca lui Christian Eriksen (fotbalist cotat la 35 de milioane de euro, însă cu doar 5 goluri într-un an și jumătate la Inter față de 12 câte înscria pentru Tottenham în stagiunea 2016-2017, când a avut loc și acel meci cu Danemarca) și unde a învins-o pe Chile (3-2, după ce sud-americanii au condus cu 2-0), unde evoluau Arturo Vidal și Alexis Sanchez. Ce m-a impresionat în declarațiile de atunci e că Mister Daum sublinia problemele pe care le-a găsit în cele 9 sau 10 luni câte erau la vremea respectivă de când preluase naționala României. Aria de selecție nu era așa de vastă și de promițătoare pe cât spera în vara lui 2016, investițiile în academiile de fotbal, proiectele la nivel național pentru creșterea jucătorilor de perspectivă nu se ridicau la nivelul așteptărilor sale. Câteva săptămâni mai târziu, când era deja bombardat cu întrebarea ”vă dați demisia?”, spunea ”arătați-mi locul unde cresc fotbaliști de valoare în România, iar eu voi veni și îi voi convoca”.
A urmat o plimbare prin parc, desprinsă parcă din vizitele șefilor de stat, a lui Nixon în România la finalul anilor `60 ori a lui Kennedy în Germania de Vest, în 1963, ca să dau niște exemple. Daum era în centru, flancat în stânga și în dreapta de oficiali ai Universității Cluj, printre aceștia numărându-se Ioan Ovidiu Sabău (manager sportiv al clubului în perioada de atunci), de Ionuț Badea (unul dintre secunzii echipei naționale) și de mai mulți cameramani și fotografi care se străduiau să prindă cadre, respectiv poze cât mai bune pentru știrile de seară. Daum s-a plimbat cât s-a plimbat, a urmărit de la distanță un antrenament al Universității Cluj (la vremea respectivă în Liga a 4-a), iar jucătorilor aproape că le-a crescut inima știind cine e cu ochii pe ei și au început să se antreneze cu mai mult spor. La un moment dat au format un fel de cerc pe teren. După ce a terminat de urmărit ședința de pregătire, Daum a schimbat câteva impresii cu oficialii echipei clujene, i-a felicitat pentru curajul de a porni un proiect de la zero (înscrierea Universității Cluj în liga a patra după falimentul vechii societăți și promovări succesive până în 2019, când toată lumea visa ca echipa să fie din nou în Liga 1 la împlinirea a 100 de ani de la înființarea clubului), apoi și-a luat rămas bun de la presă și a intrat într-una dintre clădirile aflate în parc. De la distanță l-am zărit într-o sală de mese, cu vedere la copacii înfloriți de afară, la aleile unde tinerii își făceau joggingul și la nenumăratele terenuri de sport din apropiere.
Am petrecut vreo două ore în parc în acea dimineață, dacă nu trei. Am plecat spre redacție, am relatat evenimentul, dar nu în maniera în care o fac în momentul de față, apoi am fugit spre facultatea unde am studiat trei ani de zile. Era doar prima repriză, ca să vorbim în termeni sportivi, din prelegerile celui de-al doilea selecționer străin din istoria reprezentativei de fotbal a României. Pe la orele 16-17, am ajuns în amfiteatrul 101, unde au pășit multe personalități în anii studenției mele, de la Dan Negru, Sergiu Matei, Teodor Baconschi și până la Dan C. Mihăilescu sau ambasadorul SUA, Hans Klemm. Profesorul meu de jurnalism sportiv, domnul Ovidiu Blag, i-a făcut o scurtă prezentare lui Mister Daum, apoi cel din urmă a urcat la pupitru și ne-a expus viziunea sa asupra fotbalului. Nu mai rețin toate datele pe care le-am ascultat atât eu, cât și foști colegi de-ai mei prezenți la conferință, plus studenți din generația nouă și profesori ai facultății. Mi-a plăcut, însă, fraza cu care și-a încheiat discursul: ”Pentru unii, fotbalul e doar un joc. Pentru mine, fotbalul e viața mea”. Și am plecat. Am luat un taxi spre Cluj Arena, pentru o conferință legată de o competiție de raliuri, ce tocmai se încheiase când am ajuns, dar am găsit detaliile când am ajuns acasă, în niște comunicate de presă. Am deschis din nou laptopul, am redactat un material despre vizita lui Daum la facultate, despre acea competiție de raliuri și ce s-o mai fi întâmplat atunci, încheind astfel o zi de lucru extreme de încărcată. 23 de ani aveam la vremea respective și unul de când îmi făcusem debutul în presă.
A fost o zi ploioasă spre seară. Parcă totul prevestea o nouă campanie de calificare ratată, și nu neapărat din cauza lui Daum, ci a contextului în care s-a aflat, a nesfârșitelor probleme din fotbalul nostru. Cum performanțele erau o raritate (din păcate), măcar vizitele lui Daum puteau umple o pagină sau două de ziar.
Foto: FRF.ro
No Comments