În 2018, Artyom Karamyan mi-a împărtășit cele mai importante momente din cariera sa, una strâns legată de fratele său geamăn Arman. Deseori, cei doi au îmbrăcat culorile aceleași echipe. Amândoi au trăit mari victorii, au avut parte și de perioade mai grele, dar au știut mereu cum să o ia de la capăt.
Povestea lui Artyom o puteți găsi AICI. Între timp, haideți să aflăm cât mult a contat în teren această colaborare și din perspectiva lui Arman.
”Secretul numărului mare de goluri date în Armenia a fost fratele meu Artyom”
Cine te-a îndrumat spre fotbal și ce amintiri ai de la primul tău meci din carieră?
În Erevan era o bază de fotbal lângă blocul unde stăteam. Eu și fratele meu aveam șase ani și am mers pe teren, unde l-am întâlnit pe antrenor și i-am zis că vrem să jucăm și noi fotbal. De acolo a început și viața noastră în fotbal. Pe primul nostru antrenor îl chema Levon Xachatryan. Tatăl lui, Hamlet Xachatryan, a fost un mare fotbalist.
La începutul anilor 2000 ai înscris foarte multe goluri în țara ta, la Pyunick și Kilikia Yerevan. Care a fost secretul acestor cifre nemaipomenite? Ai primit vreo poreclă din partea adversarilor datorită eficienței tale din atac?
Da, am fost doi ani la rând golgheterul Armeniei, cu 21 de goluri în primul an și 36 în al doilea. Eu zic că secretul (numărului mare de goluri date – n. red.) a fost fratele meu Artyom, pentru că 70% din pase le primem din partea stângă când dădea centrări perfecte. Eram foarte profesioniști și iubeam fotbalul. Ne gândeam numai la fotbal. Am avut ambiție și dorință să marchez. Nu am avut poreclă, dar antrenorii spuneau că dacă suntem ținuți (la echipă – n. red.) avem șansa să câștigăm (trofee – n. red.). Doi ani consecutivi am câștigat campionatul, cupa și supercupa Armeniei (la Pyunick Erevan – n. red.).
Acum doi ani, fratele tău îmi spunea că Mihai Stoichiță v-a convins să veniți în România. Cum ți s-a părut nivelul competițional din Liga 1 la vremea respectivă? Te-ai gândit vreun moment că nu ai făcut alegerea potrivită?
În 2002 noi am fost în prima ligă din Grecia, la Panachaiki. După aceea, în 2003, am evoluat în campionatul Ucrainei la Arsenal Kiev. După ce am terminat cu Arsenal Kiev, în 2004, Mihai Stoichiță și Mihai Stoica ne-au zis dacă vrem să jucăm în România. Atunci eram jucător și în naționala Armeniei. Noi am zis că ne dorim foarte mult să mergem în România, pentru că în 2000, când jucam la Mika Asrarak, am văzut Rapidul pe Giulești și ne-am dat seama că e un campionat puternic. După patru ani, am avut posibilitatea să venim aici. Din 2004 și până în 2011, campionatul României a fost foarte puternic și bun.
”Trei ani cât am stat fără Artyom au fost cei mai grei din viața mea”
E un regret pentru tine că ai fost folosit prea puțin de Rapid și ai stat departe de fratele tău?
Alegere a fost foarte bună, eram multumit că o să joc iar împreună cu fratele meu. Din păcate, la Rapid nu am avut șansa să joc și să arăt calitățile mele din partea lui Răzvan (Lucescu, antrenorul de atunci al Rapidului – n. red.). Din cauza asta, am ales Brașovul.
Brașovul e o altă formație unde ți-ai arătat calitățile de atacant. Cât de mult te-a ajutat acea experiență în acomodarea cu fotbalul românesc? Cum era colectivul de jucători pe care i-ai găsit acolo?
La Brașov am jucat și am marcat aproape meci de meci. Pentru mine a fost foarte greu. Trei ani cât am stat fără fratele meu au fost cei mai grei ani din viața mea ca fotbalist. Dar am fost profesionist, am jucat apoi și la Bistrița, si la Piatra Neamț, si am jucat toate meciurile. La Brașov, colectivul a fost foarte bun cu mine . I-am avut prieteni pe Surdu și Tatarciuc. M-am simțit foarte bine și la Brașov, și la Bistrița, și la Piatra Neamț.
O altă formație din țara noastră cu care te identifici este Poli Timișoara. Ai jucat trei ani acolo, unde erai om de bază. Ce au însemnat pentru tine acei trei ani? De ce au mers așa bine lucrurile acolo față de alte cluburi românești unde ai jucat?
Adevărat, pentru mine, timpul petrecut în Timișoara a fost cel mai bun din cariera mea. Pentru că am fost cu fratele meu în teren, la fel ca în Armenia. M-am simțit foarte bine și, cel mai important, am avut antrenori ca Ovidiu Sabău și Gabi Balint. Niște profesioniști adevărați, am avut foarte multe de învățat de la ei. Cu Sabău am făcut istorie, ne-am calificat (în play-off-ul – n. red.) din Champions league și în grupele Europa League.
”După meciul cu Șahtior, Mircea Lucescu ne-a felicitat pe toți”
Nu pot să nu te întreb despre dubla cu Șahtiorul lui Mircea Lucescu. Pe atunci era deținătoarea Cupei Uefa. Cum ai trăit acele meciuri? Te gândeai că poate fi eliminată?
Meciul cu Șahtior l-am pregătit altfel. Ne-am uitat pe jocurile lor, dar cel mai important a fost cum a pus echipa și a pregătit tactica Sabău. În plus, noi am avut o dorință foarte mare să arătăm cu toții ca o echipă, inclusiv maseurii și doctorii. Am pus suflet și am muncit zi de zi. Eu și fratele meu am avut încredere în Dumnezeu și vom avea toată viața noastră. Mircea Lucescu ne-a felicitat pe toți (Poli Timișoara a eliminat-o pe Șahtior după 0-0 acasă și 2-2 în Ucraina, bănățenii având avantajul golurilor date în deplasare – n. red.).
Cum te-ai înțeles cu antrenorul Ioan Ovidiu Sabău? Ce ai învățat de la el? Cum vă motiva să dați totul pe teren?
Cu domnul Sabău m-am înțeles foarte bine pentru că dânsului îi plăceau jucătorii muncitori. Nu e un secret, dar eu și fratele meu munceam până minutul 95. Am învățat multe lucruri de la el, care îmi folosesc acum ca antrenor.
Tu și colegii tăi ați primit vreo primă pentru eliminarea Șahtiorului?
Normal, am primit un bonus, dar e secret.
Care a fost motivul ratării grupelor Champions League, după dubla cu Stuttgart? Ce nu a mers din punctul tău de vedere?
Eu zic că în meciul de acasă am jucat slab. Arbitrul nu a fost prea bun, a dat și „11” metri pentru Stuttgart. În deplasare am terminat la egalitate, pentru că am avut câțiva jucători suspendați, inclusiv fratele meu.
”Au fost cazuri când eu și Artyom aveam oferte de la echipe diferite, dar am ales să fim împreună”
În primăvara lui 2010 ai ajuns la FCSB, alături de fratele tău. Și de această dată, Stoichiță ți-a fost antrenor. Cum a fost pentru tine scurta perioadă de acolo?
La Steaua m-am simțit foarte bine, chiar anul acela am ieșit cel mai bun mijlocaș stânga din campionat. Când ai un antrenor care te cunoaște și îți dă încredere să joci fotbal, cum e Stoichiță, te simți foarte bine.
Ai fi vrut să mai rămâi acolo? Ai avut evoluții bune acolo, ai marcat cinci goluri. Care a fost motivul plecării?
Noi am vrut să ramânem în continuare, dar s-a schimbat antrenorul (în vara lui 2010, în locul lui Mihai Stoichiță a venit Victor Pițurcă – n. red.) și el nu ne-a mai vrut pe noi.
Cum te-ai înțeles cu patronul echipei, Gigi Becali?
Cu domnul Becali m-am înțeles foarte bine și dânsul a fost foarte corect cu noi.
Ce planuri ai în acest moment legate de fotbal?
Momentan sunt antrenor la Concordia Chiajna, am grupa 2003 de juniori B și jucăm la elite. Sunt antrenor din 2010 aici la club.
Pe cine vezi favorită la titlu în acest sezon? CFR, FCSB sau Craiova?
Toate trei echipe au sanșe să câștige campionatul.
Te-ai gândit că tu și fratele tău reprezentați un caz foarte rar în fotbal? Să jucați împreună la aceleași echipe aproape toată cariera. Cum de nu ați luat-o pe căi diferite, cum au făcut frații Charlton sau frații Baresi?
Au fost cazuri când am avut oferte de la diferite echipe, dar noi am ales să fim împreună.
Cine a fost idolul tău din fotbal?
Pentru mine, atacanții Oleg Blohin și Andriy Shevchenko.
Dacă ar fi să te descrii ca și sportiv de performanță, ce ai spune despre tine?
Un om credincios, profesionist, un om care iubește foarte mult fotbalul și care trăiește cu fotbalul.
Foto sus: Facebook Arman Karamyan
*Acest interviu a fost publicat și pe www.looksport.ro.
No Comments