Vineri, 10 august 2018, am pornit într-o nouă călătorie. Destinația? Sângeorz-Băi.
Situat la Poalele Munților Rodnei, micuțul oraș din județul Bistrița Năsăud este recunoscut pentru stațiunea balneoclimaterică, care atrăgea cândva o mulțime de turiști. Tot aici, pe 3 ianuarie 1963, vedea lumina zilei unul dintre cei mai mari fotbaliști români, Gavril Pele Balint (majoritatea oamenilor îi spun Gabi).
Era trecut de ora 17 când am părăsit gara din Cluj, într-un tren Regio (Personalul de altădată). Deși condițiile nu sunt mereu la nivelul așteptărilor, o călătorie cu trenul poate fi de multe ori fascinantă. Ai șansa să cunoști tot felul de oameni, să vezi peisaje magnifice, să citești cărți sau ziare, ori să te bucuri pur și simplu că evadezi din rutina zilnică (serviciu, facultate, școală sau orice altă activitate ai avea).
Fiind un tren Regio, a oprit în fiecare stație. Apahida, Bonțida, Iclod, Gherla, Dej, Coldău, Beclean pe Someș, Nimigea, Salva sau Rebrișoara sunt doar o parte din localitățile în care am poposit. 4 ore și jumătate a durat drumul până la Ilva Mică, de unde urma să iau o mașină către Sângeorz Băi. Toată ziua a fost cald, iar în compartiment nu exista instalație de aer condiționat. Ușa compartimentului am ținut-o deschisă tot drumul, dar pentru că se închidea singură, cineva trebuia să țină de ea. La început, un polițist care stătea în același compartiment s-a așezat chiar lângă ușă și și-a așezat picioarele astfel încât să nu se mai închidă. Când a coborât, s-a ivit o nouă soluție. O domnișoară și-a pus valiza la ușă, iar până la finalul călătoriei, nu s-a mai închis.
AMINTIRI CU CEL MAI SIMPATIC TEHNICIAN DIN FOTBALUL ROMÂNESC
Când merg cu trenul, mai am parte și de surprize neplăcute. Vânzători ambulanți (practica asta ține încă de când eram copil – dacă nu cumva e mai veche – și e greu de crezut că va dispărea prea curând), călători gălăgioși (am pățit-o anul trecut, într-un tren de noapte care mergea la București), viteza melcului (uneori se mișcă atât de încet, încât pare că se oprește), cetățeni turmentați (desprinși parcă din romanele lui Caragiale), opriri în câmp și multe altele. Pentru că am vorbit de cetățeni turmentați, la un moment dat, unul a venit la mine și m-a întrebat dacă trenul oprește în stația Beclean pe Someș. Am căutat pe internet și i-am zis că ”da”. Omul nu avea stare și se plimba dintr-o parte în alta, iar mai târziu, m-a întrebat când trebuie să coboare sau dacă a ajuns în stație.
Pentru că nu aveam nicio carte la îndemână, am preferat să citesc presa. Pe la 9 seara, am dat peste un articol scris de Ovidiu Ioanițoaia în Gazeta Sporturilor acum 10 ani, cu titlul ”Personajul Ionuț Popa”. Actualul tehnician de la UTA Arad ( pe care am avut ocazia de a-l cunoaște și de a-i lua un interviu în luna mai) a trecut prin atâtea peripeții, că ar putea oricând să publice o carte (sau mai multe). ”Întotdeauna mi-am dorit să bat un arbitru. Am fost aproape, dar nu am făcut-o niciodată”, ”Mi-aș aduna familia, câinii și o sticlă de pălincă. Măcar atunci când vine sfârșitul lumii, m-aș simți amorțit. N-aș simți mare lucru”, ”Sincer, mie nu-mi place să mă duc la Vaslui. Păi, la ultimul meci au venit cu un tablou de-al meu și scria Popa Prostu” și ”Nu mai am ofițer de presă. Și-a uitat bicicleta în gară” sunt doar o parte din cele mai haioase declarații făcute de Ionuț Popa de-a lungul timpului. Ultima menționată, la care am asistat și eu, anul trecut la Cluj, făcea referire la situația financiară precară prin care trecea clubul ACS Poli Timișoara.
Cu o zi înaintea plecării spre Sângeorz-Băi, campioana CFR Cluj a învins-o cu 2-0 pe Alashkert, în prima manșă din turul 3 preliminar al Europa League. Partida s-a jucat în Armenia, iar golurile echipei din Gruia au fost marcate de George Țucudean. Atacantul născut în Arad a ajuns în acest an la trei titluri în România, cu trei echipe diferite (CFR, FCSB, Viitorul), egalând un record pe care doar Adrian Bumbescu îl mai avea (Universitatea Craiova, Dinamo și Steaua) în anii 80. Tot cu o zi înaintea plecării, FCSB a remizat în deplasare cu Hajduk Split, scor 0-0. Croații erau un adevărat coșmar pentru formațiile românești. Dinamo, Unirea Urziceni și Poli Iași au căzut pe rând în lupta cu formația din fosta Iugoslavie. Nu în ultimul rând, Universitatea Craiova a pierdut cu 1-3 pe terenul lui RB Leipzig. Nemții au înscris prin Konate, Cunha și Poulsen, iar golul de onoare al oltenilor a venit pe final, de la Ivan Martic.
La 10 seara, trenul a oprit în gara din Ilva Mică. Între timp, aflasem că pensiunea unde trebuia să mă cazez se află în satul Cormaia, aflat la 3 km de Sângeorz Băi. Datorită unor oameni extrem de amabili, peste care am dat în gară, am ajuns acolo destul de repede. Și nu a mai trebuit să apelez la taxi. Când am ajuns, o petrecere era în plină desfășurare. Proprietarul pensiunii mi-a spus că în fiecare zi de vineri au loc astfel de evenimente. Deși muzica era dată la un volum destul de ridicat, am reușit să adorm fără probleme. În acea seară, Astra Giurgiu remiza pe terenul lui FC Botoșani, scor 1-1, în deschiderea etapei a patra din Liga 1.
PE AICI A TRECUT ȘI CARAGIALE
A doua zi, am luat-o pe jos spre Sângeorz-Băi. În timp ce mergeam, am admirat peisajul splendid care mă înconjura. Munți, brazi, flori. O adevărată minune a naturii, nu-i așa? Drumul era destul de îngust, astfel că era o adevărată provocare atunci când trebuia să te ferești de mașini. Pe lângă șosea era și o cale ferată abandonată. În cele 30 de minute, că atât am făcut pe jos, un cățeluș s-a ținut după mine ca și cum i-aș fi fost stăpân. La un moment dat, un tunel (pe unde intra și ieșea cândva trenul) și un indicator îmi arătau că am intrat în Sângeorz-Băi. De o parte și de alta erau numai case, unele având trandafiri plantați în curți. La orizont se vedeau munții.
Odată ajuns în centru, am văzut școala, dar și primăria. Pe aceasta din urmă, o placă amintește că ”prin aceste locuri au poposit și au creat scriitorii Alexandru Odobescu, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc și Liviu Rebreanu între anii 1894-1940”. Tot lângă primărie am găsit și o statuie a cardinalului Iuliu Hossu, episcop greco-catolic care a citit ”Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia” la data de 1 Decembrie 1918. ”De acum, o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu și pe credința poporului său. Dreptate și Adevăr la temelia României întregite. Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită”, este mesajul cardinalului, inscripționat pe statuie.
AMINTIRI INCREDIBILE DIN COPILĂRIA LUI BALINT
După ce am mai explorat puțin împrejurimile, am luat-o spre stațiunea balneoclimaterică. Străzile erau aproape pustii, asta și din cauza soarelui care strălucea puternic pe cer. În urmă cu câțiva ani, Balint a publicat câteva amintiri emoționate din copilăria sa pe pagina personală de facebook.
”Am început să merg la 11 luni. Și tata, când a văzut că pot să stau în picioare, gata!, imediat cu mingea. Mi-a fost prieten, sfătuitor, ajutor și primul antrenor. Mingea a fost umbra mea. Dormeam cu ea în pat. Acolo, în stațiune, nu prea aveam prieteni. Era unul singur cu potențial de prieten. Vecinul – care stătea cu noi în vilă, dar care era mai mare, Sorin. Avea vreo 14 ani când eu aveam 4-5. M-a învățat să schiez, dar nu prea eram în același film. Și mai aveam două prietene la parter, Liliana si Uţa. Erau surori și cu prima am fost coleg de clasă. Ne mai jucam de-a mama și de-a tata, dar nu prea îmi plăcea. Eu voiam să mă joc de-a Pele, dar nu aveam cu cine, că fetele nu ştiau cu mingea. Eram dispus să fac orice sacrificiu pentru asta. Chiar să-mi sparg şi capul!
Așa am și făcut. De trei ori. În frunte, în ceafă, la arcadă. În frunte mi-a ramas cicatricea asta urâtă pe care mi-o acopăr cu fond de ten când merg la televiziune. E de la un acoperiș de tablă, adus acolo în curtea casei de pe mașinile muncitorilor. Eeeei și am făcut noi casă acolo sub el. Că și Pele trebuia să tragă undeva după atâtea deplasări, meciuri, cupe și campionate. Nu? Ne jucam de-a mama şi de-a tata şi uite așa am dat un cap în tabla asta, de s-au auzit țipetele până la mama mea, în vila de alături, unde lucra. Dă-i și plângi, dă-i și fugi la doctor, cu capul plin de sânge înfășurat în prosop. Aia a fost prima mea accidentare serioasă. Și ce înjurături își mai lua doctorul de la mine. Era un fel de salutul nostru când mă vedea:
– Iar și-a spart capul ăsta, iar mă înjură!
Eh, câte copci mi-a pus, atâtea înjurături i-am livrat și eu. O dată l-am spart sărind pe patul cu arcuri, învăţând să fac foarfeca şi am dat cu ceafa de marginea lui, altă dată am căzut în apa care împărțea stațiunea. Trecea chiar prin fața casei, n-aveam cum s-o ratez. Era o chestiune de timp până s-o comit. Se numeşte Valea Borcutului, cea de care aminteam în povestirile mele anterioare. Noi, la apele minerale le spunem și acum, borcut. Unele dintre izvoare se varsă în apa asta. Ea se varsă în Someșul Mare. Apă mică, puteai doar să te bălaceşti în ea. Mai târziu, adolescent și fotbalist fiind, aveam locul meu de înotat. Era un braţ al Someșului lângă terenul de fotbal unde ne antrenam și acolo era o moară. De fapt, brațul pentru moară era deviat. Acolo veneau ţăranii să-şi macine grâul. Și noi, fotbaliștii, ne dezbrăcam acolo, în camera în care veneau țăranii cu sacii de grâu. N-aveam vestiare la început. A, și trebuia să facem baie încălțați pentru că erau multe cioburi sparte în apă.
Chiar și așa, ne tăiam tot timpul. Asta era piscina noastră. SPA-ul de recuperare după antrenamente. Țin minte că era un arin (ăsta-i un pom), în apă, și de pe el săream în cap. Dar ce ne mai plăcea acolo! Și cum venea apa de la moară, se crea un pic de vârtej. Cred că pur şi simplu mereu mi-a plăcut să fiu contra curentului, că așa bine mă simțeam!”.
Povestea completă poate fi citită oricând AICI.
DE LA ”SUNTEM FINALIȘTI” LA ”MECIUL CARE MI-A ÎMPLINIT VISUL DIN COPILĂRIE”
Acum, că am văzut copilăria lui Balint chiar prin ochii săi, e timpul să relatez și eu propriile amintiri cu el. Se întâmpla pe 3 mai 2016, la București, în studioul Televiziunii Române de pe Calea Dorobanților. În acel an se împlineau trei decenii de la câștigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua. Alături de Lăcătuș, Balint a fost cel de-al doilea jucător care a marcat pentru ”roș-albaștri” de la punctul cu var împotriva Barcelonei. Catalanii nu au reușit să transforme nicio lovitură de pedeapsă, din patru încercări. Asta datorită măestriei lui Helmuth Duckadam. Mă aflam în public atunci când s-a filmat ediția specială a emisiunii Replay pentru acest eveniment unic în istoria fotbalului autohton. Balint, Duckadam și antrenorul care i-a condus de pe bancă, Emeric Ienei, nu au lipsit. Lor li s-a alăturat și cel care a comentat finala de la Sevilla, Teoharie Coca Cosma. ”Suntem finaliști, am câștigat Cupa”, spunea acesta după ce Duckadam apărase penalty-ul decisiv. Printre spectatori s-a regăsit și tatăl lui Gabi Balint, despre care fostul atacant a vorbit în povestea de mai sus. După emisiune, m-am ales cu o poză de colecție alături de Balint, Duckadam și Ienei. Cel din urmă mi-a oferit și un autograf pe o agendă. Un astfel de suvenir mi-a dat și Teoharie Coca Cosma, cu care am apucat să port o scurtă conversație.
Din cariera lui Balint putem aminti și trei momente superbe de la prima reprezentativă. Primul, pe 15 noiembrie 1989, când România o învingea cu 3-1 pe Danemarca. Primii care au înscris au fost nordicii, prin Flemming Povlsen, însă dubla lui Balint și reușita lui Sabău au ridicat publicul de pe stadionul Ghencea în picioare. Acele mingi care au intrat în poarta lui Peter Schmeichel (cel ce avea să câștige Uefa Champions League cu Manchester United 10 ani mai târziu) i-au readus pe tricolori la Cupa Mondială după o pauză de 20 de ani. ”E meciul care mi-a împlinit visul pe care îl aveam în copilărie (calificarea la un Mondial – n. red.)”, spunea Balint recent.
La turneul final, Balint a marcat golul de onoare în înfrângerea 1-2 în fața Camerunului. Roger Milla, care număra 38 ani la acea vreme, a dat două goluri în confruntarea cu selecționata lui Emeric Ienei. Leii vor ajunge până în sferturile Mondialului, atingând cea mai mare performanță din istoria participărilor la această întrecere. România s-a oprit în optimi, după înfrângerea cu Irlanda la loviturile de departajare. Până atunci, însă, România scotea la Napoli un egal de poveste cu deținătoarea titlului suprem, Argentina. Sud-americanii îi aveau în teren pe Maradona, Burruchaga, Caniggia și Monzon. Ultimul a deschis scorul pentru reprezentativa ”pumelor”. În echipa lui Ienei se regăseau Hagi, Balint (care avea să egaleze cu o lovitură de cap), Sabău, dar și regretatul Michael Klein. Patru ani mai târziu, în America, fără Balint în lot și cu Maradona (suspendat pentru dopaj) în tribunele stadionului Rose Bowl din Los Angeles, România învingea Argentina cu 3-2 și se califica în premieră în sferturile Mondialului. În total, Balint a strâns 264 de meciuri și 69 de goluri pentru Steaua în perioada 1980-1990. Alături de Cupa Campionilor Europeni, fostul internațional a mai cucerit cu ”roș-albaștrii” Supercupa Europei, cinci titluri și trei cupe ale României. La echipa națională a bifat 34 de selecții și a înscris 14 goluri. Este numit și Pele datorită tatălui său, care a fost un mare fan al celui care a câștigat trei Cupe Mondiale cu Brazilia.
UN PEISAJ CARE ÎȚI TAIE RESPIRAȚIA
Revenind la acea zi de 11 august 2018, atunci când am ajuns în stațiunea balneoclimaterică, am găsit puțini turiști. O doamnă în vârstă, care s-a cazat la unul dintre cele două hoteluri din zonă, spunea că vine aici de aproape 40 de ani. Apa care curge din izvoare e recomandată pentru diverse afecțiuni. Starea în care se regăseau clădirile, unde se aflau aceste izvoare, nu era tocmai bună. Nici cele două hoteluri nu arătau prea bine, cel puțin din afară. Stațiunea nu se mai bucura de prestigiul de altădată. Cu toate acestea, peisajul îți tăia respirația. Am găsit un parc plin de brazi, trandafiri, leagăne și tobogane (cu fețe zâmbitoare). Dintr-un astfel de paradis, parcă nu îți vine să mai pleci. Am petrecut câteva ceasuri acolo și mi-am amintit de propria copilărie. De acele momente cu adevărat magice, când totul pare posibil.
O GARĂ ABANDONATĂ
După ce am plecat din stațiune, am dat o raită prin gară. Clădirea care adăpostea casa de bilete și sala de așteptare a fost lăsată în paragină. Pe șine au început să crească buruieni. Altele stăteau și mai rău. Erau acoperite de pământ. Pe o bancă din fața gării, trei copii se jucau pe telefon. Parcă nimeni nu mai vedea dezastrul din jur. ”Sunt doi ani de când nu a mai trecut un tren pe aici. S-a distrus totul”, mi-a povestit, parcă resemnat, un bătrânel pe care l-am întâlnit în ziua următoare. În oraș se poate ajunge doar cu taxiul, iar un drum până la Ilva Mică (unde e cea mai apropiată gară) costă peste 20 de lei.
Dacă infrastructura feroviară dezamăgea, magazinele erau destul de aprovizionate. Pâinea era excelentă, la fel și celebrul baigli (un cozonac unguresc care se umple cu nucă sau cu mac). Odată întors la pensiunea din Cormaia, un indicator din interior spunea că cei cazați pot înota gratuit. Ținând cont de căldura care era, n-am ratat o astfel de ocazie. Mi-am amintit cu acest prilej că la Olimpiada din 2012, la sporturile pe echipă, singura selecționată a României care s-a calificat a fost cea de polo. Începutul a fost promițător, un 13-4 cu naționala Marii Britanii. Înfrângerile cu Serbia, Muntenegru, Ungaria și SUA i-au condamnat, însă, pe poloiștii români la penultimul loc din grupă.
FINALUL CĂLĂTORIEI
În ziua următoare, am intrat pentru ultima dată în orașul unde s-a născut și a copilărit unul dintre cei mai mari fotbaliști români. Am mai făcut o scurtă plimbare prin centru și, pe când căutam un taxi, s-a pornit o ploaie de toată splendoarea. Acest episod îmi amintește de ieșirea din TVR, după înregistrarea ediției speciale a emisiunii Replay din 2016. Și atunci, și acum, s-a dezlănțuit potopul. Într-un final, am găsit un taxi și am plecat spre Ilva Mică. După vreo 20 de minute, eram în gară. Ceasul arăta ora 16 și trenul spre Cluj ajungea abia la 17:00. Deci aveam ceva timp de așteptat. Am admirat, dacă se poate spune așa, gara. După aspect, avea cel puțin jumătate de secol de când a fost construită. Dar se prezenta în condiții bune. Înăuntru era curat. Varul de pe pereți părea destul de recent. Un stâlp de iluminat era vopsit în culorile drapelului național, iar la câțiva pași de gară se afla o cârciumă. Tot acest peisaj te făcea să fredonezi o piesă cunoscută a lui Gabriel Dorobanțu, ”Hai vino iar în gara noastră mică”. Ca o paranteză, Balint și Dorobanțu sunt născuți în aceeași zi și lună, adică 3 ianuarie.
Sosi și trenul. Mi-am ocupat locul inscripționat pe bilet și am pornit la drum. Biletul l-am luat de pe internet, dar nu am avut unde să-l printez. Mi-am notat codul pe care l-am primit prin e-mail, iar la control, am fost găsit pe o listă. Pentru a confirma că eu sunt cel de pe listă, nu a trebuit decât să prezint buletinul. Cele patru ore de drum au trecut repede, ascultând la căști Trei Sud Est, C.C. Catch sau Modern Talking.
No Comments