Nouă ani de când FCSB nu a mai luat titlul. Pe vremea aceea, beam vârtos și fără pricepere, cădeam primul în vise care nu se mai îndeplineau și mă trezeam nervos și cu gura plină de viermi care își scuipau veninul ticăloșit în vorbele mele.
Am scăpat între timp de reflecții mizantrope (sau nu chiar), dar nu am fost lovit de nicio revelație subită. Captiv în vorbele lui Gogol: ”Mare plictiseală pe lumea asta, domnilor”, mă uitam în fiecare an la FCSB orbecăind febril după o victorie care nu mai venea. Suporterii, plini de învinovățiri și reproșuri maniacale la adresa patronului, l-au acuzat în tot acest timp de fapte reprobabile din punct de vedere moral.
La rându-i, “stăpânul” îi acuza că nu reacționează conform nevoii lui de logică. Se întampla ceva atât de aiuritor încât îți venea să bați singur la porțile balamucului. Lacrimi urduroase pe ochi închiși, fețe roșii, de la tensiune probabil, rezultatul multor beții cu vin negru ca smoala, aer încărcat de efluvii mistice, o dramă lentă care a ținut NOUĂ ani.
Până la urmă, inevitabilul s-a produs, întotdeauna se produce. Investițiile, condițiile bune de muncă, un lot mai bine echipat mental, mai bine echipat fizic, momentele mai rare de umilire sadică a patronului, acest etern “nouveau riche” ajuns la vârsta senectuții, la adresa jucătorilor plini de tatuaje care le fac pielea murdară ca a unui sălbatic mâncător de carne de om. Asta a dus la câștigarea titlului, plus faptul că celelalte echipe au arătat ca niște scări rulante ale căror rotițe și-au rupt dinții. Merită felicitări, chiar acum caut un sofism oarecare pentru ca scriitura să îmi devină pretențioasă. Nu cred că îl voi găsi niciodată.
Steliști din toate colțurile, bucurați-vă!
Adrian Stamate
No Comments