Reportaje

Memorii din facultate. Studenții de la jurnalism vs echipa „străinilor”. A plouat cu goluri, iar rezultatul a fost demn de cartea recordurilor + Povești fascinante ale unor prieteni

Memorii relatate de Ion Țînțaș, Andrei Silviu Trotuș și Robert Popa

Mi-am amintit un episod din anul doi de facultate. Era 23 martie 2015 și mă aflam în Parcul Sportiv „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca. Aveam ora de sport și profesoara ne lăsa să stăm afară și să jucăm ce vrem noi. Și eram cu câțiva colegi din anul meu, dar insuficienți ca număr pentru fotbal.

La un moment dat, am zărit pe un teren alți studenți pe care nu îi cunoșteam. N-am aflat nici până azi la ce facultate studiau. N-am mai auzit nimic de ei de atunci. Dar unii colegi s-au dus la ei și i-au rugat să se joace cu noi. Unul a spus „dar nici nu ne cunoaștem”. Și până la urmă au acceptat. Ce e și mai interesant e că eu și încă un coleg (Robert Baricz, te salut cu respect) am evoluat împotriva celorlalți colegi de la Jurnalism. Deci, am făcut echipă cu studenții pe care nu îi știam. 7 contra 7 sau 8 contra 8 mi se pare că am jucat. Eu portar, colegul care a intrat în echipa „străinilor” în atac.

A fost un meci foarte strâns, nici acum nu-mi vine să cred că a existat atâta dârzenie pe teren. Parcă jucam finala Mondialului. Am câștigat cu 8-5. Am scos câteva mingi. Nu joc foarte bine, o recunosc. Dar atunci chiar m-am descurcat. Am și luat vreo două goluri de la un coleg cu care mă intersectam uneori la atelierul de radio, de marți dimineața, în clădirea Echinox. Acel coleg se numește Alexandru Peagu și îl salut dacă citește acum aceste rânduri. Cele două șuturi puternice ale sale s-au dus direct în vinclul porții pe care o apăram. Arjen Robben mai reușea astfel de execuții pe vremuri. Erau foarte buni colegii pe care i-am înfruntat, dar „străinii” parcă aveau ceva în plus. Pasau ceva mai bine, ajungeau destul de des în careul advers. Terenul era de mici dimensiuni și cred că acest detaliu ne-a ajutat.

Ce n-aș da să mă întorc acum în timp. Să mai iau cinci goluri, să mai scot niște mingi, iar coechipierii mei să înscrie de opt ori și să celebrăm la final victoria. Cum spune o vorbă „ce ce frumos nu ține mult” și așa a fost. Ora s-a terminat. Fiecare s-a dus acasă, ori la alt curs. În stația de autobuz m-am întâlnit cu unul dintre „străinii” care mi-au fost coechipieri. Ne-am felicitat reciproc. „Jucați nemaipomenit, sunteți foarte buni”, am spus eu. În replică, el mi-a zis „nici chiar așa, facem ce ne place”. Mai târziu, cam la patru ore după meci, eu și Robert Baricz, cu care am făcut echipă în formația „străinilor”, am dezbătut meciul la o bere. Acea victorie i se datorează și lui. A marcat de două sau trei ori dacă nu greșesc. A făcut meciul vieții, fără doar și poate. De atunci au trecut 5 ani, dar și acum am impresia că totul a fost ieri.

Amintirile mele au răscolit amintirile altor prieteni, pe care vă las să le savurați mai jos.

„Am și eu o istorioară din anul I de facultate, cand s-a făcut Cupa Facultăților la fotbal, sau pe cămine, nu mai știu exact, au trecut 15 ani, dar îmi aduc aminte că am câștigat grupa din care am făcut parte. Am jucat în optimi, eram conduși cu 1-0 de adversari și în ultimele minute am adus egalarea cu un gol marcat cu capul după o minge aruncată în careu la disperare. Am împins meciul la loviturile de la „11” metri, unde am pierdut din păcate. Ratase unul de la ei și, din păcate, au ratat doi de la noi, dar a fost ceva frumos, la Universitatea Valahia, din Târgoviște. Am ieșit în facultate la fotbal când erau minus 17 grade, mergeam pe un sintetic, seara, dupa ora 9. Cea mai frumoasă viață este viața de student, care, din păcate, trece repede, așa cum precizai mai sus”, și-a amintit Andrei Silviu Trotuș într-un comentariu la povestea mea.

Și dacă vi s-a părut că toate aceste povești sunt uimitoare, pregătiți-vă pentru ce urmează.

”Frumoase amintiri, vin și eu cu una din perioada liceului. Făceam campionat de fotbal pe terenul de sport 7+1. Clasa mea era destul de bună, toți eram legitimați la echipe de județ, dar ce e mai interesant e că aveam în echipă o fată titular de drept în toți cei 4 ani de liceu. În plus, juca foarte bine, veneau și profesorii la meciurile noastre ca să o urmărească. Acum, acea fată care bătea mingea cu băieții în fiecare pauză în curtea liceului este scriitor și una dintre cele mai respectate avocate din Sighetu-Marmației”, mi-a povestit Ion Țînțaș.

Le mulțumesc din suflet amândurora pentru aceste amintiri inestimabile. Cu ani în urmă, îmi plăcea să spun că „sportul unește” și astfel de întâmplări îmi arată de ce am spus acest lucru.

Previous Post Next Post

No Comments

Leave a Reply