SPECIAL | Gabriel Popescu, multiplu campion național la skandenberg: ”E un sport foarte greu, chiar dacă la început nu pare. Cea mai urâtă situație e să-ți rupi mâna”

Gabriel Popescu are 24 ani. Este originar din comuna clujeană Căianu și absolvent al Facultății de Construcții, din cadrul Universității Tehnice Cluj-Napoca. În același timp, Gabriel este armwrestler, mai pe înțelesul nostru, practicant de skandenberg. E multiplu campion național în acest fenomen și a îmbrățișat sportul încă de la vârsta de 4 ani.

„Ce îmi place la skandenberg e că este un fenomen individual, ca și boxul. Este cel mai fain sport de contact din punctul meu de vedere, pentru că nu te afectează. La box, vei întâlni atâtea probleme de la pumnii încasați. Cel mai rău scenariu e că poți muri pe ring. La skandenberg, cea mai urâtă situație e să-ți rupi mâna. Eu am întâmpinat probleme din acest considerent, mi-am scrântit două coate, ambele încheieturi, dar sunt chestii care se repară în timp și poți să revii la același nivel, poate chiar mai mare. În orice caz, e un sport foarte greu. La început nu pare, te antrenezi și tot așa. E dificil în sensul că, pe lângă mușchi, orice sportiv își lucrează mușchii, aici trebuie antrenate și articulații, tendoane, iar acestea sunt cele mai solicitante. Până la urmă, ele fac diferența.” Gabriel Popescu

PARIUL CARE I-A SCHIMBAT VIAȚA

La început, ceea ce făcea era doar un hobby, o dorință de a deveni cândva o personalitate puternică, asemeni personajelor care l-au fascinat de-a lungul copilăriei. După un timp, și-a dorit să renunțe la acest vis, dar soarta i s-a schimbat când se aștepta mai puțin.

”Când eram în clasa a 7-a, tatăl meu a pus un pariu cu mine, pe o înghețată, dacă pot să fac 50 de repetări la biceps cu o rangă. Bineînțeles că n-am putut (râde). Am reușit vreo 30 și m-am enervat, știind ce-am fost când eram mic, și am zis <<gata, hai să mă apuc>>. Am luat-o de la capăt. După, am stat vreo 5-10 minute să-mi revin și am făcut 50”.

Fără să stea prea mult pe gânduri, Gabi s-a dus la tatăl său, i-a destăinut marea sa izbândă și a primit binemeritata înghețată. Pe când o mânca, și-a văzut viitorul, conștientizând, în cele din urmă, că trebuie să-și găsească un scop precis în viață. A pornit pe noul drum cu antrenamente simple: flotări, tracțiuni și alte exerciții similare.

„Prin clasa a 8-a, spre final, asta fiind cam după vreun an, simțeam nevoia de competiție și să caut un sport… Am vrut să mă duc la box, dar tatăl meu nu m-a lăsat, vezi Doamne, e un sport dur și după ce-ți termini cariera, te îmbolnăvești. Faza cu Parkinson (fostul mare pugilist, Muhammad Ali, s-a luptat cu această maladie în ultimii 30 ani din viață – n.red.). Dar eu, cum am o ambiție foarte nebună, mergeam până la capăt cu orice începeam. A zis să mai aștept, să merg la liceu în primul rând”.

L-A INSPIRAT ONCESCU

Profesorul de educație fizică l-a îndrumat către handbal, sport pe care l-a practicat aproape trei săptămâni. În același timp făcea și skandenberg, cu toți colegii, pe unde apuca: prin clasă, la școală, în cămin.

„La un moment dat, era vacanța de iarnă, undeva spre sfârșitul anului 2009. L-am văzut pe Oncescu pe internet și am observat că are încheieturi groase, mâini foarte dezvoltate, ceea ce eu nu aveam. Încheieturile mele erau subțiri, degetele scurte și brațele scurte. Deci, nu prea era de mine skandenbergul. Dar, după o vreme, tot uitându-mă pe internet, am găsit doi băieți, unul din Luduș și altul din București. Au avut o vendetă (6 meciuri de skandenberg) televizată în Capitală și tipii erau undeva la 65 kg, 1,65 înălțime. Nu erau foarte mari, gen mărimea mea și am realizat că e pe categorii și mi-am zis, <<hai să mă apuc>>”.

Către finalul clasei a 9-a, Gabriel Popescu a început o serie de antrenamente specifice, iar în luna noiembrie a anului 2010 a participat la prima sa competiție. A terminat pe poziția a 5-a, la ambele brațe, iar asta la ambiționat foarte mult. Anul următor a fost angrenat în mai multe întreceri, iar spre sfârșitul anului 2012, a obținut primele sale medalii, locul 2 la dreapta, respectiv 3 la stânga.

”Ulterior, am plecat la naționale, fiind foarte sigur pe mine. Pe stânga am fost aproape să câștig, m-am luptat cu mari campioni și am luat locul 4, iar pe dreapta am suferit o accidentare la biceps și am încheiat turneul pe locul 11 din 20. Am fost un pic dezamăgit, dar am continuat să mă antrenez și n-am mai participat la concursuri mult timp, vreo 7-8 luni. După, m-am tot pregătit și am intrat la facultate, prilej cu care am luat parte la o competiție pentru studenți. Atunci am obținut pentru prima oară locul 1, i-am învins pe toți, concurând în finală cu vicecampionul național. Sincer, nu mai știu la ce categorie era, undeva la 65 kg parcă. Pe urmă, am plecat la un turneu în Alba, unde am avut o grămadă de oponenți masivi: culturiști, strongmeni, tot felul de oameni foarte puternici și nu toți practicau skandenberg. Doar câțiva erau profesioniști și, în finală, am ajuns cu alt sportiv de performanță”.

A ALERGAT PRIN PLOAIE ÎN ZIUA UNUI CONCURS PENTRU A SLĂBI

Conștientizând forma și nivelul la care a ajuns, în 2014, a luat decizia de a pleca la campionatul național. La cântarul oficial, măsura 65,6 kg, iar regulamentul prevedea o limită de 65 pentru categoria sa. Deci, trebuia să slăbească 600 de grame într-un timp relativ scurt sau să urce la 70 kg, o altă variantă oferită de organizatori.

„Țin minte că am alergat câteva ore bune prin ploaie, iar când m-am urcat pe cântar, aproape dezbrăcat, măsuram 64,9 kg și am intrat. A fost o luptă foarte interesantă, m-am bătut cu fostul campion național, multiplu câștigător la acest nivel chiar, atât la brațul drept, cât și la cel stâng. Am învins la ambele mâini și, de acolo, au curs medaliile pe rând. In cele din urmă, am ieșit dublu campion național. Dar am întâlnit unii sportivi mult mai puternici ca mine, veniți de la alte categorii. Eu eram la tineret, ei la seniori și am simțit nevoia să fiu mai bun, să ajung la nivelul lor. Încet-încet, m-am apropiat, iar în 2015, am participat din nou la naționale. Câștigând numeroase medalii, locul 1, locul 2 și chiar 3, m-am hotărât să trec la o categorie superioară, 70 kg. Am ieșit din nou dublu campion național la tineret. Am continuat, concurând la tot felul de evenimente prin Cluj și Sibiu. La un moment dat, în luna septembrie, am fost la o competiție desfășurată în Dej, unde am ținut cu tot dinadinsul să fiu pe 70 kg categoria. Dar eram foarte slăbit. Corpul meu simțea nevoia să urce mai sus, iar eu rămâneam pe loc. Aveam tot felul de diete speciale și nu mi-a fost ușor”.

A încheiat concursul respectiv pe locul secund și, fiind dezamăgit de acest rezultat, s-a ambiționat, dar și enervat în același timp. A trecut la categoria 76 kg. Ulterior, a mai slăbit un kilogram și a revenit la naționale.

„Când am ajuns acolo, toată lumea îmi zicea <<Ești nebun? Erai la 70 kg, acum vii la 75?>>. Pe locul 1 era un vicecampion european și locul 3 la mondiale și mi-am dorit să lupt cu el, să vadă lumea cine sunt, ceea ce am și făcut. În 2016, am concurat în finală, la naționale, cu vicecampionul european și, totodată, ocupantul primei poziții la nivel intern. N-am reușit să câștig, dar a fost foarte interesant în sensul că l-am chinuit destul de mult, a fost un meci lung și nici lui nu i-a venit să creadă ce forță am. Au fost două jocuri, primul l-am pierdut foarte greu, iar cel de-al doilea a fost destul de strâns, cu greșeli. Până la urmă am fost învins. M-a felicitat și m-a chemat la Europene. Neavând bani să merg acolo, am rămas acasă. La mâna dreaptă, ceea ce am spus până acum a ținut de brațul stâng, n-am reușit să ajung în finala din acest an. În schimb, am avut meciuri cu foștii campioni și vicecampioni naționali, am reușit să câștig toate confruntările, pierzând, într-un final, din cauza oboselii acumulate”.

Reporter: Ce obiective ai pe termen lung?

Gabriel Popescu: Ceea ce sper cel mai mult este să reușesc să mă antrenez cât se poate de bine, iar în următorii ani să merg la Europene sau Mondiale. Asta dacă prind ceva sponsori. Există o asociație de skandenberg la nivel național și tot promit că vor înființa o federație, că sunt coordonați de Ministerul Sportului și, de vreo doi ani, tot ne amăgesc cu această chestiune. Nu cred că pe mine m-ar infuența în mod semnificativ, dacă e federație sau asociație. Probabil dacă ar fi federație, ar oferi niște premii mai consistente, în schimb, ne dă numai medalii și diplome la naționale. Ceea ce mă supără în mod special e că îi ridică foarte mult pe unii sportivi, care nu sunt chiar atât de buni, iar noi, cei care ne aflăm la un anumit nivel și nu suntem aproape de Capitală, ne lasă în urmă, suntem pe cont propriu, nu ne bagă nimeni în seamă. Asta mă deranjează, pentru că participă la întreceri internaționale sportivi pe care-i înving destul de ușor și, la urmă, ei spun că nu se mai antrenează lumea. În fine, nu-i o chestie foarte faină ce fac ei. S-ar putea face mult mai multe în sport.

CÂND PERFORMANȚA CERE SACRIFICII

Cum îți explici faptul că fotbalul e mai popular decât alte sporturi?

La fotbal nu e vorba doar de sport. E o chestie de colectiv, un concurs între fani, nu mai e o competiție între sportivi. Eu asta consider. Ce îmi place la skandenberg e că este un fenomen individual, ca și boxul. Este cel mai fain sport de contact din punctul meu de vedere, pentru că nu te afectează. La box, vei întâlni atâtea probleme de la pumnii încasați. Cel mai rău scenariu e că poți muri pe ring. La skandenberg, cea mai urâtă situație e să-ți rupi mâna. Eu am întâmpinat probleme din acest considerent, mi-am scrântit două coate, ambele încheieturi, dar sunt chestii care se repară în timp și poți să revii la același nivel, poate chiar mai mare. În orice caz, e un sport foarte greu. La început nu pare, te antrenezi și tot așa. E dificil în sensul că, pe lângă mușchi, orice sportiv își lucrează mușchii, aici trebuie antrenate și articulații, tendoane, iar acestea sunt cele mai solicitante. Până la urmă, ele fac diferența. Este foarte complicat la momentul startului, când se dă semnul de început. Ambii sportivi pleacă de la punctul 0 la maxim. Gândește-te ce impact are asupra mușchilor și articulațiilor, iar asta se simte în timp. Momentan, eu încă nu simt acest lucru, pentru că sunt tânăr, dar cândva o să am și eu probleme la brațe, îmi vor tremura mâinile. Cel mai urât nu e când tu și adversarul sunteți pe aceeași forță, ci atunci când unul e mult mai puternic, iar în clipa când trebuie să tragi, te duce foarte repede, iar când pleacă în direcția opusă și tu te concentrezi să fii în direcția lui, atunci e cea mai mare durere în braț.

Cum se desfășoară antrenamentul unui armwrestler?

Antrenamentul nostru se axează foarte mult pe brațe, în special biceps, triceps, antebraț și spate. Noi lucrăm foarte mult spatele și partea superioară a pieptului. Pentru a reuși aceste lucruri, avem o grămadă de antrenamente specifice, cu priză foarte largă. Eu sunt un pic mai diferit, am două sezoane. Mă pregătesc cam 6 luni (toamnă, iarnă, primăvară) în sală, cu greutăți, asemeni oricărui alt sportiv care practică skandenberg. Uneori, stăteam acolo până la 10 seara și plecam cu ce apucam la mine acasă. Celelalte 6 luni (primăvară, vară, toamnă) mă antrenez Street Workout, fiindcă se îmbină foarte mult cu skandenbergul, îți ridică rezistența musculară. O dată pe săptămână, ne adunăm mai mulți sportivi și ne antrenăm la masa de skandenberg. E o activitate foarte plăcută, pentru că antrenamentul imită socializarea și te distrezi, mai râzi, e interesant (râde). La nivel de țară, e campionatul național, sunt și concursuri organizate prin toate orașele mari, în general, dar se desfășoară și prin localitățile mai mici. Acum depinde de interes, bani.

Crezi că skandenbergul ar trebui ridicat la rangul de sport olimpic?

Da, cu siguranță ar trebui, chiar nu înțeleg de ce nu-l fac și sport olimpic. E un sport foarte plăcut și interesant, mai ales de vizualizat. E spectaculos. Spre deosebire de alte sporturi de contact, unde e multă agresivitate și nu toată lumea se poate uita la ele, aici e accesibil tuturor și ar trebui mediatizat mai mult. S-ar putea face o transmisie televizată la noi în țară, săptămânal, să fie câte doi sportivi sau mai mulți, să ai două vendete. Asta ar însemna 4 concurenți, 2 cu 2. Ar fi jumătate de oră de skandenberg televizată și ar fi o chestie nemaipomenită. S-ar putea face mai multe lucruri la nivel de asociație.

Cum e nivelul acestui sport la nivel național?

Nivelul actual e ok, dar noi nu avem un suport, nu ne împinge nimeni de la spate. Pe mine, spre exemplu, nu mă sponsorizează nimeni. Eu mă duc pe banii mei la competiții (drum, cazare). E foarte nasol. Mă antrenez pe banii mei, suplimente pe banii mei, mereu pe cheltuiala mea.

Ai încercat să găsești sprijin undeva? Sponsori?

N-am avut astfel de oameni prin preajmă. Am avut, în schimb, câteva legături cu niște firme. Când spun legături, mă refer că vii să faci un pic de skandenberg, puțină reclamă și, pe moment, am primit anumite lucruri. Nu premii în bani, dar unele cadouri, un ceas de exemplu. Dar, după ce s-a terminat un eveniment, fiecare și-a văzut de drumul lui. N-a fost o colaborare durabilă (râde). Sper să găsesc un sponsor. În momentul de față, mă străduiesc din răsputeri, învăț din greu să iau burse și alte chestii, dar am și o construcție lângă casă. Vreau să-mi fac o sală de sport proprie, respectiv, o sală de skandenberg, dar și alte aparate de lucrat diverse grupe musculare. În fond, la skandenberg, îți antrenezi tot corpul, numai că se axează pe brațe și un pic pe spate. Până la urmă, în timpul meciului, tot corpul e în acțiune maximă. Mi-ar place ca în anii ce vor veni, să reușesc să deschid un club în zonă. E cam dificil de realizat acest obiectiv, dar să vedem ce ne rezervă viitorul.

TERMINAREA FACULTĂȚII ȘI UNA DINTRE CELE MAI MARI PERFORMANȚE DIN CARIERĂ

Prima parte a interviului a fost realizată în vara lui 2016, pe malul lacului din Parcul Iulius. Acum, după aproape doi ani și jumătate, Gabriel Popescu revine cu noi detalii despre cariera sa.

Plănuiai să-ți construiești o sală.

Sala am terminat-o, în mare. Cu ea terminată, au urmat niște antrenamente incredibile, dificile, lungi și dureroase. Au fost dureroase pentru că, în anul respectiv (2016 – n.red.), am renunțat complet la suplimente, suplimente care mi-au afectat sănătatea în trecut.

La ce întreceri ai participat în continuare?

În septembrie 2016, a urmat concursul Grand Prix Pronutrition, la care m-am descurcat destul de bine. Am participat la categoria -85 de kg pe ambele brațe. Având 75 de kg pe brațul drept, am mers destul de bine, dar pe brațul stâng am pus un adversar foarte puternic. Meciul dificil cu el m-a costat restul competiției, terminând pe locul 6 pe ambele brațe din aproximativ 30 de sportivi pe categorie. A fost un rezultat bunicel, dar eu nu eram mulțumit, voiam podium. În noiembrie a urmat Polisport. Era un concurs de studenți, dar putea participa oricine, iar organizatorul a avut grijă să invite pe toată lumea. La început m-am speriat puțin că îmi voi pierde titlul din anii trecuți. Nu realizam cât de puternic am ajuns. Am dominat categoria -80 kg la brațul drept fără nicio problemă. De fapt, mi-am realizat doar încălzirea pentru categoria Open dreapta, unde am luat locul 2. Singurul care m-a învins a fost fostul campion absolut al României.

Ce s-a întâmplat în 2017?

Următorul concurs a fost în primăvara anului 2017, tot Polisport, la care am câștigat atât pe brațul drept, cât și pe brațul stâng. Dar, la categoria open, la brațul drept, nu am reușit să mă impun. Am avut un meci dificil la -80 kg, a fost foarte epuizant. A fost un concurs mai mic, dar binevenit. După aceea, am continuat să mă antrenez mai puțin, deoarece eram destul de ocupat cu facultatea și licența.

Cum a arătat cariera ta sportivă, după terminarea facultății?

Am avut tot timpul din lume să mă pregătesc de marele concurs Grand Prix Pronutrition. Am început să exagerez cu antrenamentele și am intrat în faza de supraantrenament. Atunci am simțit pentru prima dată uzura, în special la brațul drept. Înainte de concurs, am făcut o pauză ca să mă refac și să fiu în cea mai bună formă, și am dominat. Pe brațul stâng nu m-a întrecut nimeni, iar pe brațul drept am pierdut doar cu o singură persoană, care e fostul și actualul campion național la seniori. De la 90 kg, a coborât la 85, iar eu m-am chinuit să cresc în kg și am ajuns la 78. Diferența și-a spus cuvântul, așa am ieșit primul pe stânga și al doilea pe dreapta. A fost una dintre cele mai mari realizări ale mele în sport.

2018 A VENIT CU PROBLEME

Am ajuns la acest an.

În 2018 (pe fondul problemelor mai vechi – n.red.), uzura a tot continuat. Am pierdut din unghiul bratului. Nu îl puteam întinde la maxim, dar nici să îl aduc spre umăr cum puteam să o fac înainte. Am tot ignorant (problema – n.red.), dar, până la urmă, am mers la un antrenament în Alba Iulia. Ne-am întâlnit acolo trei județe. Ne-am antrenat vreo 2-3 ore ca nebunii. Nu am simțit nimic pe moment, dar, câteva zile după antrenament, abia mă spălam pe față din cauza brațului. Era distrus. În momentul respectiv, am zis că ar fi cazul să merg la un doctor. Cunoșteam un doctor ortoped, care m-a consultat și m-a lăsat pe mâna unei alte doctorițe care se ocupa de așa ceva. Așa am descoperit că, în brațul drept, era foarte uzat cartilajul și aveam crescute ciocuri care îmi împiedicau mișcarea completă a brațului. Problema cu cartilajul s-a rezolvat cu un tratament, dar cea cu ciocurile se poate rezolva doar prin operație, care nu este încă (necesară – n.red.), deoarece am mers la doctor la momentul potrivit. Problemele respective au apărut datorită supraantrenamentului și lipsei de suplimente, pe care le-am reluat într-un dozaj foarte mic, atât cât să mă protejez de efectele secundare ale skandenbergului.

ÎN CIUDA PROBLEMELOR LA BRAȚE, NU VREA SĂ SE DEA BĂTUT

Cum te-ai descurcat în continuare?

Datorită acestor probleme, a noului job, dar și din lipsa unei alimentații corespunzătoare, în 2018 am pierdut 10 kg. La început eram bucuros, pentru că puteam să particip la Grand Prix Pronutrition la categoria -70 de kg pe brațul drept. Am ajuns la concurs însetat și înfometat. Am făcut cântarul, dupa care am consumat apă și alimentele necesare. Dar timpul a fost prea scurt ca acestea să-și facă efectul. Eu mă simțeam puternic, dar, de fapt, eram foarte slăbit. A început concursul și, din prima, am avut probleme cu un amator. După asta, am avut meci cu fostul campion, meci care era ca și câștigat. Îl țineam lejer în cea mai bună poziție a lui și eu eram în cea mai dezavantajată poziție. Când a simțit că pierde, a riscat foarte mult, chiar să își rupă brațul. Din fericire pentru el, eu nu eram în formă. El s-a lăsat complet sub masă și a stat cu mâna întinsă. Singura mea șansă ca să îl pun era să îi rup brațul. Pe lângă cele 3 greșeli de cot care le-a făcut și faptul că nu are voie să stea cu brațul întins, trebuia să fie unghi între antebraț și braț. Arbitrii au permis ca meciul să continue. Eu fiind slăbit, am pierdut. Acel meci m-a costat întreaga competiție pe brațul drept, deoarece am epuizat toate resursele. Pentru prima dată în cariera mea, am aflat cum e să pierzi din cauza arbitrilor și să fii și favorit pentru locul 1. Așa am ieșit pe locul 7. Pe brațul stâng a fost altfel. Am participat la categoria -85 kg și am ieșit pe locul 4 din 29. Sunt mulțumit, desigur. Eu aveam doar 70 de kg. Dar rămân cu puțin regret. Spun asta pentru că dacă eram undeva la 78 de kg și la condiția fizică pe care o aveam cu un an inainte, eu nici măcar nu mă chinuiam ca să câștig. Acestea fiind spuse, sper ca pe viitor să am timp să mă antrenez, micile mele probleme cu brațul să nu avanseze și sper ca la următorul concurs să fiu la fel de rău ca în trecut.

Foto sus: Facebook Gabriel Popescu