Să facem o călătorie în timp. Tocmai în 1906, anul în care a văzut lumina zilei unul dintre cei mai puternici pugiliști din istoria Italiei. Părinții l-au botezat Primo, nume care-i întrevedea un mare viitor. Fratele său se numea Segundo.
Pe măsură ce creștea, viitorul campion mondial al greilor a căpătat o statură impresionantă. Aproape 2 metri înălțime. Peste ani a ajuns la Paris, unde a lucrat alături de managerul Leon See. Acesta l-a ajutat să devină cunoscut în lumea boxului, dar nu a ezitat nici să-i aranjeze unele meciuri la începutul carierei. Totul pentru a-i construi un record care să impună respect în fața adversarilor mai tari. Cu timpul, însă, Carnera a devenit atât de bun încât See a renunțat la aceste practici neortodoxe.
Carnera a făcut KO zeci de adversari, câștigându-și dreptul de a trăi visul american. Boy Peterson, Billy Owens, Johnny Erickson, George Traffon sau Roberto Roberti sunt doar o parte dintre cei învinși de Carnera în ringurile americane.
Dar au venit și momente mai puțin plăcute, cum ar fi meciul împotriva lui Jack Sharkey pentru centura mondială la categoria grea. Primo avea să piardă la puncte lupta desfășurată pe Ebbets Field (Brooklyn, New York), după 15 runde.
În 1933 a urmat o altă cumpănă în cariera lui Primo Carnera. Ernie Schaaf, pe care italianul l-a trimis la podea în repriza a 13-a, și-a pierdut viața pe măreața arenă Madison Square Garden din cauza rănilor. Din erou, pentru unii s-a transformat într-un monstru. Nimeni nu și-ar fi imaginat că se poate ajunge la o asemenea tragedie. Cazul „Schaaf” a scos la iveală riscurile la care se expune un pugilist. Îmi vine acum în minte o scenă din filmul Rocky IV, în care Apollo Creed (prietenul lui Rocky Balboa, interpretat de Sylvester Stallone) este lovit crunt de Ivan Drago (interpretat de Dolph Lundgren) și moare la scurt timp după încheierea meciului.
Cu această amintire neagră în ochi, Carnera a încercat să meargă mai departe. Dacă a reușit în totalitate, asta nu putem ști. Cert e că a urmat o scurtă perioadă de glorie, dar apoi a venit și declinul.
La câteva luni după victoria cu Schaaf, pe care a plătit-o atât de scump, Carnera s-a răzbunat pe Sharkey și l-a făcut KO în a șasea rundă, cucerind titlul mondial. Un an mai târziu și-a apărat centura după ce a câștigat la puncte lupta cu americanul Tommy Loughran. Dar a venit apoi fatidica zi de 14 iunie 1934, când l-a înfruntat pe americanul cu origini germane Max Baer. A fost o luptă aprigă, foarte mediatizată la vremea respectivă. Carnera își dorea cu orice preț să rămână în vârful piramidei. Dar Baer a fost prea puternic și probabil cu un moral mai ridicat. Baer l-a învins prin KO în runda a 11-a, rezultat care a însemnat începutul sfârșitului pentru Carnera.
Șansa de a se bate iar pentru titlul suprem nu s-a mai ivit. Primo a mai reușit câteva victorii în ultimii ani ai carierei, dar a primit și o „corecție” din partea lui Joe Louis, poreclit „Bombardierul Negru”. Louis a avut nevoie de doar șase runde ca să-l bată pe Carnera. În 1936, după două înfrângeri cu Leroy Haynes, Primo a părăsit Statele Unite. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a mai boxat în țara natală. Era doar o umbră a uriașului de temut din ringurile Americii. Ultimele trei meciuri, pierdute în fața conaționalului Luigi Musina, l-au determinat pe Carnera să pună deoparte mănușile.
În ultimii ani ai vieții s-a confruntat cu diabetul. Într-o zi, pe când cobora din avion într-un scaun cu rotile, oamenii care l-au apreciat l-au aplaudat. Carnera a realizat astfel că publicul nu l-a uitat. Pe 29 iunie 1967, la 60 de ani, Primo Carnera părăsea această lume, cu bucuria că a luat titlul mondial, dar și cu tristețea că a curmat o viață în ring și cu dezamăgirea de după înfrângerea în fața lui Max Baer, cel ce l-a deposedat de centura greilor.
Foto: wikipedia.com
No Comments