SPECIAL | 20 de ani de la cel mai necesar șut în fund primit de fotbalul românesc în mileniul III

Mileniul III a venit cu multe așteptări într-o țară năpăstuită de istoria zbuciumată și tangent cinică a secolului XX, care a luat mult mai mult decât a dat. Oamenii obișnuiți și-au croit multe speranțe și au avut multe deziluzii, multe forțate de împrejurări, altele împinse de sistem, dar majoritatea provocate de dorința simplă de a se autodepăși de un drum mai bun, pentru ei, pentru comunitatea lor (prietenii și familia).

Printre micile bucurii care au animat aceste grupuri sociale a fost sportul, prin cel mai popular reprezentant, fotbalul. El avea luxul și poate șansa imensă de a se deschide unui public (obligat să fie ermetic) și a oferi un spectacol mai mult sau mai puțin fantastic, pentru că oamenii de pe teren veneau din aceleași comunități, cu aceleași probleme și visuri similare. România e la rândul său un caz special, din cauza regimului.

Comuniștii români și-au dat seama de puterea propagandei și mai ales de folosirea acesteia în sport, mai ales că era una din puținele alternative de divertisment la muzică, film și teatru. Printre performerii acelor vremuri la fotbal era Steaua București, care se bucura de sprijinul sistemului la nivel de infrastructură, buget și resurse umane. Culisele – în obscuritatea și misterul lor – au fost la baza performanțelor lor mari.

Roș-albaștrii au luat trofeul urecheat european în 1986 după o finală unică cu cei de la Barcelona și după momentul 1989, ei au reușit să se mențină în topul fotbalului românesc, la început din inerție și apoi din nostalgie, fără însă o direcție clară sau strategie pe termen mediu și lung. Nu degeaba patronul lor este un produs al speculei anilor ’90 și 2000.

Dar, ca în orice speculație, există cazuri excepționale, precum cel din 2004-2005, când Steaua de atunci reușea după o perioadă de patru ani să câștige primul trofeu important – campionatul cu un nucleu de jucători omogenizat în tot atâția ani – mai întâi cu Victor Pițurcă și apoi cu Walter Zenga. Italianul care debuta ca antrenor la FC Național a reușit să readucă clubul la acel nivel de speranță nostalgic din anii ’80-’90.

Ei au profitat în acea perioadă de plafonarea rivalilor din București (Rapid și Dinamo, care au câștigat titlurile din acea fereastră de patru ani) și retrogradarea Universității Craiova, care, la un moment dat, se lupta pentru zona de podium a clasamentului. Pe lângă asta, steliștii reușiseră să se califice în premieră în grupele Cupei UEFA și să treacă, eliminând deținătoarea trofeului Valencia pe un gazon plin de nămol.

Momentul Valencia și apoi Villarreal (rămas în memoria microbiștilor pentru zăpada de poveste căzută pe stadionul Ghencea) aveau să fie scânteia care să aprindă foamea de performanță și de autodepășire a propriei condiții menționată în introducere. Campionatul câștigat le-a oferit șansa steliștilor de a juca în preliminariile Ligii Campionilor. După ce au prins trei ani la rând grupele Ligii Campionilor între 1994 și 1997, cu Dumitru Dumitriu pe banca tehnică, steliștii aveau în față provocarea de a reveni la pretențiile din anii ’90.

Primul obstacol urma să vină din Irlanda (putea să fie din republica majoritară din insulă sau enclava britanică din nord, dar cei de la Shelbourne le-au luat fața celor din Glentoran) și au jucat cu steliștii. Dubla a fost decisă la București, după o remiză albă la Dublin, steliștii câștigând cu scorul de 4-0. Următorii pe listă erau norvegienii de la Rosenborg, care păreau un adversar decent pentru ultimul tur de dinaintea grupelor, dar reputația celor din Trondheim era mult mai mare decât cea accesibilă microbistului român, cu predispoziție la patriotism spontan.

Cei de la Rosenborg au produs o revoluție la rândul lor în fotbalul norvegian, începând cu anii ’90, în aceeași perioadă cu schimbarea formatului primei divizii naționale într-o primă ligă cu mai mult marketing. Discreți, din nordul Europei, ei aveau să se așeze de la an la an ca una din prezențele discrete și constante din grupele Ligii Campionilor. Pe plan intern, ei au legat 13 campionate consecutive între 1992 și 2005, jucând de 11 ori în grupele celei mai importante competiții europene, de opt ori la rând, un record important chiar și pentru un club mare.

Totuși, în momentul 2005, norvegienii de la Trondheim treceau printr-o schimbare de generație, antrenor și lot, dar doreau să mențină nivelul pe care și l-au impus aproape 20 de ani, un obiectiv pe care l-au reușit într-un final. Tensiunea de dinaintea acelui meci era la fel de mare precum ceața unei săptămâni caniculare, deoarece atât românii, cât și scandinavii urmăreau locul din grupele Ligii Campionilor. Luna august avea să rămână în istoria microbiștilor steliști și români, pentru că rezultatul lor (indiferent de natura lui) avea să devină unul de tip locomotivă.

Omul de pe banca Stelei era Oleg Protasov, o legendă și un virtuos al fotbalului sovietic de la finalul anilor ’80 și începutul anilor ’90, cu care a impresionat la Campionatul European din 1988 (unde a luat a medalia de argint) și la Cupa Mondială din 1990. Ucrainean la bază, el avea o apariție curată și relativ prea liniștită pentru fotbalul de tip latin și agitat carpato-danubiano-pontic. Pe deasupra, el s-a dovedit de la început realist și clar în filosofie, impunând un joc ofensiv și combinativ, dar al cărui rezultate nu trebuiau așteptate din primele partide.

Steliștii aveau doi jucători importanți din atac suspendați (Nicolae Dică și Laurențiu Diniță, eliminați în returul cu Shelbourne), iar Victoraș Iacob venea după o accidentare în campionat. Speranțele erau mari din partea fanilor, care au cumpărat 25.000 de bilete pentru meciul de la București, iar acestea erau întărite de forma slabă a norvegienilor. Ei pierduseră în campionat cu scorul de 1-2 cu Lillestrom și erau la 14 puncte distanță de Valerenga, blocați în zona de mijloc a clasamentului. Situația s-a complicat după demiterea antrenorului PJ Hansen.

Noul antrenor, Per-Mathias Høgmo, venise cu două zile înainte de prima manșă și avea deja o misiune destul de grea, dar Protasov vedea în schimbarea de antrenor un element de mobilizare pentru adversari, o observație care s-a adeverit după, pe lângă numărul mare de meciuri fără victorie. Meciul s-a jucat pe stadionul Ghencea în seara zilei de 10 august din 2005, având o brigadă olandeză cu Eric Braamhaart la centru.

Steaua cu Protasov pe banca tehnică a început cu: Hamutovski – Ogăraru, Rădoi (C), Ghionea, Neșu – Nicoliță, S. Paraschiv, Lovin, Boștină – A. Cristea, Iacob. Oprița și Petre Marin au intrat în locul lui Cristea și Neșu în minutele 53 și 75. Boștină și Ogăraru au primit cartonașe galbene în minutele 27 și 85, iar pe banca de rezerve au rămas Cornel Cernea, Dorin Goian, Daniel Bălan, Eugen Baciu și Valentin Simion.

Rosenborg, la primul meci cu Hogmo, a început cu: E. Johnsen – Basma, Riseth (care purta numărul 10), Lago, Dorsin – Strand (C), Solli, O. Berg, Braaten – Helstad, F. Johnsen. Storflor, Winsnes și A. Odegaard au intrat în locul lui Braaten, Helstad și Strand în minutele 63, 79 și 87. Rezervele nefolosite au fost Ronningen, Eguren, Skjelbred, Stensaas.

Bucureștenii au avut prima inițiativă, prin Bănel Nicoliță, care a profitat de o neînțelegere între fundașul Riseth și portarul Johnsen și a șutat de la 12 metri fără să nimerească poarta. Victoraș Iacob avea să deschidă scorul după o centrare a lui Nicoliță, care a fost aproape să-l găsească pe Boștină, în minutul 29. Vârful a fost aproape de dublă un minut mai târziu, dar a ratat mingea trimisă de același Nicoliță și, până la finalul reprizei, a mai ratat Boștină.

După pauză, norvegienii au preluat conducerea jocului, forțând egalarea și ratând până în ultimele cinci minute, când Helstad a egalat după ce nu a fost prins în offside de defensivă și l-a învins pe Hamutovski fără susținere. Cele mai multe ocazii le-au avut Nicoliță și Iacob, care au ratat șansa de a mări avantajul din prima repriză. În ciuda egalului care îi favoriza pe scandinavi, grație golului din deplasare, Protasov i-a felicitat pe jucători pentru jocul prestat și i-a mobilizat să-și păstreze tonusul pentru partida din retur.

Miza devenise și mai mare pentru partida din manșa a doua după ce patronul Stelei, Gigi Becali, promisese o primă de calificare de 100.000 de dolari pentru jucătoii săi, decontată din conturile clubului în cazul îndeplinirii obiectivului; în perioada aceea era însoțit la tribuna oficială de unul dintre liderii PSD ai acelor vremuri, Viorel Hrebenciuc. Returul avea să se joace două săptămâni mai târziu, într-o zi cu încărcătură simbolică pentru publicul românesc, dar din alte motive, 23 agusust. E vorba de ziua națională a României în perioada comunistă.

Meciul decisiv s-a jucat pe arena Lerkendal din Trondheim, în fața a peste 10.000 de oameni, cu o brigadă de arbitri francezi, avându-l la centru pe Alain Sars. Norvegienii au început cu un sistem mai dinamic și ofensiv, 4-3-3, cu E. Johnsen în poartă, Basma, Riseth, Lago și Dorsin în apărare, Strand (C), Berg și Winsnes la mijloc și Helstad, F: Johnsen și Storflor în ofensivă. Solli, Odegaar și Braaten au intrat în lcul lui Helstad, Lago și Storflor în minutul 15, respectiv după pauză. Singurul care a primit cartonaș galben a fost Odegaard, în minutul 61.

Românii au folosit un sistem mai compact – Hamutvski în poartă, Ogăraru, Rădoi (CP), Ghionea și Petre Marin în apărare, Lovin și Paraschiv închizători, Nicoliță, Boștină și Neșu în linia mediană și Victoraș Iacob în atac. Oprița și Diniță au intrat în locul lui Neșu și Petre Marin în minutele 35 și 85, iar Lovin și Iacob au primit cartonașe galbene în ultimele 10 minute. Pe banca de rezerve au rămas Cernea, Goian, Bălan, Baciu și Cristea, iar la norvegieni au rămas și ei pe bancă Ronningen, Eguren, Skjelbred și Stensaas.

Începutul părea promițător pentru români, care au dominat primele 10 minute prin Nicoliță, care a avut cele mai multe acțiuni create pe flancul său, fără goluri reușite însă. Treptat, norvegienii aveau să prindă dinți și să profite de panica steliștilor, stresați de ideea ratării calificării și blocați în acel spectru. Următoarele 10 minute au fost împărțite între Storflor și Paraschiv, care au ghidonat jocul fiecărei echipe, Boștină având o lovitură liberă periculoasă în minutul 15, scoasă de portarul Jensen. Steaua avea să îmbine gradual jocul în jumătatea adversă.

Iacob, Boștină și Paraschiv aveau să fie în mijlocul fazelor ofensive, centrări sau pase lungi, menite să creeze pericol în careul norvegienilor. Gazdele nu își pierd tonusul și nici spectatorii care-i susțin pe jucători, iar românii aveau să se se panicheze așa de rău încât în minutul 38 să primească primul gol. Risteh avea să profite de o lovitură de margine, înălțându-se suficient pentru Solli, care a deschis scorul. Pauza se termină în avantaj cu scorul de 1-0 pentru scandinavi, care aveau să își mențină spiritul în primul sfert de oră al reprizei secunde.

Mai precis, Rosenborg a marcat două goluri în minutele 55 și 59, Odegaard și Strand profitând de erorile lui Mirel Rădoi, prima în careul de șase metri și a doua transformată în autogol. Următoarele 10 minute reprezintă o tatonare și o relaxare deopotrivă a gazdelor, care aveau să fie lovite în minutul 74 și 76, de același Rădoi care a redus din diferență după o lovitură liberă și Iacob care profită de o minge respinsă în față (venită de pe flanc de la Nicoliță). Finalul de meci a aparținut Stelei, care a căutat egalarea și calificarea, dar aceasta nu a mai venit.

Gigi Becali, în stilul caracteristic, nu era cu nimic mai diferit în 2005 decât este acum, dând vina pe Protasov pentru alegerea echipei, comparând multipla campioană consecutivă a Norvegiei cu o echipă de liga a doua din România, scuzându-se din nou în spatele religiei și figurii divine pentru ratarea calificării. Jucătorii erau vizibil dezamăgiți și frustrați de desfășurarea lucrurilor, iar singurul om care vedea o luminiță la capătul unui tunel aparent întunecat era chiar Oleg Protasov. Instinctul, experiența, flerul sau inteligența lui aveau să-i dea dreptate mai departe.

Cu el pe banca tehnică, echipa a rămas favorită la titlu, terminând turul pe locul doi la un punct de Dinamo și cu a doua apărare din prima ligă, iar în cupele europene – Steaua a ajuns în grupele Cupei UEFA, terminând prima în fața lui Lens (FOTO sus: captură TVR de pe YouTube), Hertha, Sampdoria și Halmstads, marcând șapte goluri și fără gol primit. Olăroiu avea să-i ia locul la începutul anului 2006, iar cu el echipa și-a continuat marșul spre Europa – semifinalele uefantastice cu Middlesbrough, după ce a trecut în primăvară de Heerenveen, Betis și Rapid (primul duel românesc din Europa).

Echipa nu s-a oprit aici, luând al doilea campionat la rând (într-un final încins de primă ligă cu Rapid) pe terenul Vasluiului și luând un nou bilet spre Liga Campionilor. De acea dată, le-a ieșit – reușind să treacă de Gorica și Standard Liege pentru a juca din nou în grupele Ligii Campionilor după aproape 20 de ani de așteptare. Primul meci a rămas unul memorabil (4-1 la Kiev cu Dinamo) și o dublă întâlnire cu Real Madrid, din care au ieșit doi frați de cruce neprevăzuți (Becali și Calderon), iar la finalul anului calendaristic, un loc trei ce le-a garantat o nouă primăvară în Europa.

Din păcate, în acel an, drumul le-a fost oprit de Sevilla, cae avea să câștige al doilea trofeu de Cupa UEFA și cu care puteau să joace finala cu trofeul pe masă din 2006 (de la Eindhoven). Pe scurt, un eșec este o etapă de evoluție și un prilej de a învăța din propriile greșeli pentru a continua lupta pentru obiectivul final și apoi pentru un obiectiv și mai bun. E greu când umbra ta este un personaj mai mare decât însăși colectivul de fani și populația unei țări, dar tocmai aici este provocarea. Iar echipa de atunci se numea Steaua, chiar dacă acum poartă numele FCSB; dacă în trecut te chema Vasile și acum ești Ion, nu înseamnă că ai fost toată viață un Ion.

Foto: capturi TVR de pe YouTube