În folclorul italian, Befana este o bătrână care le aduce copiilor cuminți dulciuri și cărbuni celor obraznici.
Bergodi nu este obraznic, este doar ghinionist, ca un copil care rămâne să strângă cioburile geamului spart și cade vina pe el. Probabil nu a mai fost pe placul jucătorilor, degeaba aștepta lacrimi de remușcare în ochii lor, sau măcar să își recunoască greșelile săvârșite. Asta nu se va întâmpla, jucătorii sunt posedați de acea aplecare secretă a omului de a se simți bine în pielea lui și de a simți o profundă repulsie împotriva celor care ar vrea să îl tragă la răspundere.
Bergodi nu prea are noroc, este un antrenor bun în nota campionatului, dar atât, are momente, ca și acesta, în care dispare în culise, pastelându-și culorile războinice până la o nouă chemare “sub arme”.
Rapidul, echipa iubită de atâția boemi pentru romantismul ei, pierde din nou o partidă de cărți cu colegii de campionat, păstrându-și moștenirea. Mulțimea neagră (din cauza tricourilor de ultras) și amenințătoare din tribune, gălăgioasă ca un stol de orătănii, are mintea scurtă și uită rezultatele delicioase cu care se lăudau până acum puțin timp. Se arată întru totul maniați, atinși de înverșunarea gravă a omului căruia visele i-au fost spulberate. Dar oare nu asta este expresia propriului lor destin? De rapidiști romantici și rebeli?
Poate că ar trebui să își savureze suferința până la următoarea revoluție. Civilizația Rapidului pe asta s-a clădit, pe miraculoasele amintiri ale întâmplărilor de dinainte, pe o pasionantă tandrețe și nostalgie ale unor rezultate asemănătoare. Sau pe aproape. Mai durează până la o hegemonie a Rapidului, dacă va veni vreodată una.
De cealaltă parte, Șumudică așteaptă răbdător propria învestire la Rapid, precum Penelopa pe soțul ei drag, Ulise, să se întoarcă din Războiul Troian.
Determinarea lui este neobosită, probabil că așa se va întâmpla mereu. De cate ori postul va fi liber, de atâtea ori va apărea și Șumudică gata să îmbrace mantia eroului condus de iubirea eternă, întărită cu ochi umezi și bătăi viguroase pe aria de proiecție anatomică a inimii. Speranțele omului sunt nemuritoare, ăsta e truismul zilei.
Adrian Stamate
2 Comments
Asa se întâmplă atunci când ultrasii sunt cei care decid destinul unui club care dorește performanta.
Varianta ideală e să existe un reprezentant al suporterilor într-o echipă, dar și acela să adopte un ton civilizat și să vină cu argumente când face o propunere, iar decizia finală să aparțină celor care dețin cele mai multe acțiuni, deci celor care investesc cel mai mult. Așa, cu amenințări, o spun acum la modul general, nu vorbesc de fanii unei anumite echipe, nu e bine.