Fotbalul românesc a oferit, de-a lungul timpului, o sumedenie de jucători remarcabili. Hagi, Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu, Florin Răducioiu, Belodedici, Sabău, Cămătaru, Lăcătuș, Lucescu, Dobrin, Dumitrache sunt doar o parte din legendele care au înnobilat fotbalul autohton.
Toți au pornit de jos, iar munca neobosită depusă la antrenamente și în cadrul marilor competiții i-a dus pe cele mai înalte culmi ale succesului. Și pentru ca aceste povești neprețuite să ajungă în inimile tuturor fanilor balonului rotund, ele au fost materializate în cărți și broșuri redactate de către cei mai talentați gazetari sportivi pe care i-a putut oferi presa scrisă din România pe parcursul anilor: Ioan Chirilă, Cristian Țopescu, George Mihalache, Grigore Cartianu și alții. Au existat, însă, și cazuri în care sportivii scriau lucrări despre propria activitate precum Ștefan Dobay (Șut…Goool ! – 1979) sau Angelo Niculescu (Corabia cu 11 pasageri – 1974).
Timpul este necruțător, iar eroii de altădată se pierd în negura trecutului. Apar alții, conduși de speranța că vor rămâne veșnic întipăriți în mintea celor care i-au apreciat, dar și a generațiilor următoare. Pare imposibil, și totuși nu e. Chiar dacă ei dispar la un moment dat, cărțile le sunt martori ai marilor performanțe obținute pe gazon, iar George Mihalache nu a fost doar un împătimit al boxului, ci și un iubitor al sportului rege. A încercat să consemneze în broșurile sale toate momentele cheie din istoria fotbalului românesc și jucătorii care i-au dat glas și nuanță. Unul dintre fotbaliștii săi preferați a fost, fără doar și poate, Iuliu Baratky.
”Teroarea blondă”, așa cum l-a numit Mihalache pe Baratky într-unul din romanele sale, a fost unul din cei mai talentați atacanți ai anilor 30 și 40, alături de alte nume promițătoare precum Ștefan Dobay, Iuliu Bodola sau Silviu Bindea. La vremea respectivă, fotbalul era un hobby în toată regula, iar publicul cataloga tot ceea ce se petrece pe teren asemeni unui spectacol de teatru. Și spectacol chiar era, pentru că tentațiile de atunci nu se ridicau la nivelul celor de azi, condițiile de antrenament nu erau tocmai prietenoase, tribunele și vestiarele erau făcute din lemn, iar deplasările se efectuau cu trenul (la clasa a III-a).
NAȘTEREA UNEI LEGENDE
Legenda lui Baratky a fost redactată în mai multe cărți scrise de Mihalache, începând cu Il Dio și Diavolii din fața porții, Tripleta de aur, dar și romanul sus amintit, Teroarea blondă. El s-a născut pe 14 mai 1910, în Oradea și a cochetat cu balonul rotund încă de la primii săi pași. Tatăl său era un măcelar iscusit, iar carmangeria sa era renumită în oraș. Deși a vrut să-l inițieze în meșteșugul pe care-l practicase toată viața și chiar încercase să-l convingă pe viitorul atacant să renunțe la pasiunea pentru fotbal, în cele din urmă se va lăsa păgubaș. Realizase că menirea fiului său era cu totul alta decât cea pe care o prevăzuse inițial.
Baratky și-a început junioratul pe când avea 12 ani, la clubul Stăruința Oradea, între 1922 și 1927. În sezonul 1927-28 a trecut la echipa de seniori. Publicul era, eminamente, fascinat de calitățile sale tehnice. În stagiunea următoare a fost transferat la CA Oradea, formație mult mai puternică și unde avea oportunități mai mari de a-și desăvârși talentul fotbalistic. Aici avea să fie coechipier cu un alt mare atacant al perioadei interbelice și anume, Iuliu Bodola (al treilea cel mai bun marcator din istoria echipei naționale de fotbal a României cu 30 reușite, după Gică Hagi și Adrian Mutu).
TRANSFERUL LA MTK HUNGARIA
Cele două sezoane petrecute la CA Oradea au fost suficiente pentru a deveni atât de celebru încât să fie ofertat de MTK Hungaria, una din cele mai bune echipe din Europa de Est la vremea respectivă. Fără să stea prea mult pe gânduri, într-o bună zi a anului 1930, șefii clubului din Budapesta l-au vizitat pe tatăl lui Baratky pentru a negocia transferul fiului său. Conform informațiilor relatate de Mihalache în Tripleta de aur, aceștia l-au urcat pe bătrânul măcelar într-o mașină (lucru rar văzut prin Oradea în acei ani) și au mers cu el într-un restaurant, unde i-au oferit o sumă impresionantă în schimbul lui Iuliu Baratky. Tatăl său avea o oarecare obsesie pentru înavuțire, dorea ca afacerile sale să fie cât mai prospere și văzând câți bani i se oferă, a acceptat transferul lui ”Gyussi” fără rezerve.
La aflarea acestei vești, tânărul fotbalist privise cu neîncredere inițiativa tatălui. La 20 ani împliniți, Iuliu Baratky era nevoit să se despartă de orașul său natal, de prieteni și mai ales, de mama sa, persoană la care ținea mai mult decât orice. Și totuși, ”Gyussi” trebuia să-și urmeze visul, acela de a deveni un mare atacant și să joace împotriva celor mai bune echipe ale lumii. Baratky s-a făcut remarcat încă de la primele meciuri disputate în tricoul clubului din Budapesta și nu după mult timp, va deveni idolul tribunelor. Loviturile magistrale ale lui Baratky vor pune probleme tuturor portarilor din campionatul Ungariei, înscriind în cei trei ani nu mai puțin de 52 goluri.
CUM A ÎNCERCAT UN CRESCĂTOR DE VITE SĂ-L FURE PE BARATKY
Cu ajutorul lui, MTK Hungaria va deveni de două ori vice-campioană națională (în stagiunile 1930-31 și 1932-33), iar în sezonul 1931-32 va termina cu formația maghiară pe locul trei. Totodată, Iuliu Baratky va efectua în perioada petrecută la MTK un turneu peste ocean, unde va disputa amicale cu echipe din Mexic, dar și de pe continentul sud-american. Un anume Alvarez, crescător de vite, a fost atât de impresionat de tenacitatea lui Baratky încât a încercat să-l transfere la clubul său din Mexic. Era dispus să ofere o sumă impresionantă conducătorilor maghiari, dar cei din urmă erau fermi pe poziție în ceea ce-l privește pe fotbalistul care va fi cunoscut peste ani drept ”Teroarea blondă”. Alvarez a încercat să-l răpească pe el și unul dintre colegii săi, dar șefii Hungariei au luat măsurile necesare pentru a-și proteja jucătorii, iar crescătorul de vite le-a pierdut urma. Ajunși în Uruguay, Baratky et company vor da piept inclusiv cu prima reprezentativă a țării respective, campioana mondială în exercițiu. Aici îl vor cunoaște pe Hector Scarone, vedeta echipei și cel mai bun jucător al primei ediții a Cupei Mondiale.
Timpul s-a scurs, iar Baratky număra acum 23 ani. Dorul de casă nu mai putea fi driblat. Crișana Oradea, un alt club din orașul său natal, depune eforturi considerabile pentru a-l readuce pe Baratky acasă. Cu toate că șefii Hungariei se atașaseră de ”Gyussi” și erau conștienți de calitățile impresionante cu care a fost înzestrat, iar suporterii îl considerau un idol, clubul l-a lăsat, într-un final, să plece. Fanii au acceptat cu greu această despărțire, iar în partidele următoare vor distruge toate tricourile cu Baratky, uitând tot ceea ce realizase tânărul fotbalist pentru clubul maghiar.
În primul sezon petrecut la Crișana, termină pe locul doi al primei grupe din campionatul național. Locul 1 ducea la barajul pentru titlu, trofeu care avea să fie câștigat de Venus București. În următoarele două stagiuni, echipa sa nu va mai reuși să se ridice la același nivel, terminând pe locurile 7, respectiv 8. Astfel, după trei sezoane, 51 meciuri și 30 goluri marcate, Iuliu Baratky face pasul către Rapid București, echipă la care va atinge cele mai mari performanțe din întreaga carieră.
BARATKY ÎN GIULEȘTI
În decursul a 8 ani, ”Gyussi” îmbracă de 81 ori tricoul ”alb-vișiniu”, înscrie nu mai puțin de 61 goluri și câștigă de 6 ori consecutiv Cupa României cu formația giuleșteană. Șuturile magistrale ale lui Baratky vor pune în dificultate goal-keeperi experimentați ai timpurilor respective precum Dumitru Pavlovici sau Mircea David. Pe de altă parte, portarii Ion Lăpușneanu și Robert Sadowski vor avea norocul de a fi colegi la un moment dat cu ”Teroarea bolndă”, fapt care îi cruța de ghiulele sale nimicitoare. În patru din cele șase finale ale Cupei disputate pentru Rapid, Baratky va reuși să și înscrie. E vorba de edițiile din 1937, 1939, 1940 și 1941.
Finala din 1940, însă, avea să fie cea mai spectaculoasă, unde giuleștenii i-au avut ca adversari pe cei de la Venus București. După ce au încheiat la egalitate, 2-2 (Baratky, Șipoș/Iordache, Ploeșteanu), pe 30 aprilie 1940 la stadionul ONEF, Rapidul era nevoită să dispute un al doilea meci cu echipa Venusului. La vremea respectivă, nu era implementat sistemul de departajare prin lovituri de la 11 metri. A urmat rejucarea din 9 iunie 1940 (fix acum 76 ani), tot pe ONEF. Aici se vor înscrie nu mai puțin de 8 goluri, partida încheindu-se cu scorul de 4-4 (Gavrilescu, Baratky, Șipoș, Auer/dublă Humis, Orza, Bodola). Cum învingătoarea nu s-a decis nici după cel de-al doilea meci, s-a mai organizat un al treilea în ziua de 27 octombrie 1940, de data aceasta acasă la rapidiști, pe Giulești. Baratky deschide scorul în minutul 59, Iordache restabilește egalitatea de pe tabelă în minutul 85. ”Gyussi” avea să mai înscrie încă o dată în minutul 93, iar 10 minute mai târziu, Eisenbeisser consemnează rezultatul final, 2-2. Deci, agonia s-a mai prelungit pentru încă 90 minute, într-o partidă jucată pe 8 noiembrie, pe arena ONEF.
La această întâlnire, după 6 luni de peripeții pe care nici un iubitor al fotbalului din ziua de astăzi nu și le-ar putea imagina, Rapidul câștigă pentru a șasea oară în istorie Cupa României. Pentru a putea gusta din nou din cupa succesului, Baratky a trebuit să îndure jumătate de an de antrenament, să dispute de patru ori o finală de Cupă și să nu-și piardă speranța că într-un final va reuși să-și atingă acest obiectiv cu echipa sa. Deși nu a izbutit să câștige și campionatul în perioada petrecută la Rapid, Baratky va mai obține de încă două ori Cupa României în 1941 și 1942. Cupa României a fost, fără doar și poate, competiția unde s-a simțit cel mai mult în largul său, de a cărui trofeu a stat nedespărțit între 1936 și 1942.
Într-un interviu acordat în luna februarie a anului 2009, George Mihalache rememora tinerețea sa și anii de liceu. În această perioadă, fostul gazetar s-a atașat de clubul giuleștean și l-a descoperit pe cel despre care scriu acum, Iuliu Baratky. Tripleta de aur și Teroarea blondă păstrează vie memoria acestui mare atacant pe care l-a dat fotbalul orădean. Mihalache remarca, de asemenea, pasiunea care exista la momentul respectiv pentru balonul rotund, condițiile în care se pregăteau jucătorii și menționa un episod neplăcut din cariera lui ”Gyussi”.
ARESTAT PENTRU CĂ NU A VRUT SĂ SEMNEZE CU VENUS
Venus București, echipa care le-a făcut zile negre giuleștenilor în finala Cupei disputată de patru ori pe parcusrul anului 1940, era condusă de Gabriel Marinescu, prefectul capitalei și unul din cei mai influenți și bogați oameni ai acelor timpuri din București. La un moment dat, Marinescu l-a vrut pe Baratky l-a Venus, dar ”Teroarea blondă” l-a refuzat politicos. Prin urmare, ”Gyussi” și alți trei colegi de-ai săi au fost arestați la ordinele prefectului. Dar pasiunea și atașamentul acestui fotbalist pentru clubul de lângă Podul Grant era atât de profundă, încât insistențele lui Marinescu s-au dovedit a fi inutile. În cele din urmă, cei patru au fost eliberați.
Baratky nu era la prima experiență de acest gen. Crescătorul de vite mexican, Alvarez (despre care am vorbit mai sus), încercase la rândul său să-l transfere pe ”Gyussi” prin metode neortodoxe. Acest lucru s-a întâmplat pe când evolua la MTK Hungaria. În 1944, Baratky se despărțea după 8 ani de Rapid, mergând la Carmen București. La echipa respectivă avea să ajungă un an mai târziu și Angelo Niculescu, selecționerul naționalei de la Mondialul din 1970. Dar în 1945, ”Teroarea blondă” s-a întors la clubul său de suflet, pentru a mai simți încă o dată ”Glasul roților de tren”, după cum a numit Ioan Chirilă o carte pe care i-a dedicat-o lui ”Gyussi” peste ani. În 1946, când țara era devastată după războiul care a îndurerat o lume întreagă, Iuliu Baratky se întoarce la Oradea, unde va îmbrăca tricoul clubului Libertatea. În cele 16 meciuri jucate acolo, marchează nu mai puțin de 16 goluri. Ultimul club din cariera lui Baratky a fost RATA Târgu-Mureș. După această experiență, care cel care fusese cunoscut drept ”Teroarea blondă” se hotărăște să agațe ghetele în cui la 38 ani.
ECHIPA NAȚIONALĂ
În altă ordine de idei, Iuliu Baratky s-a remarcat și la nivel internațional. În perioada petrecută la Hungaria, a fost selecționat de 9 ori în prima reprezentativă maghiară, fără să înscrie vreun gol. Dar la revenirea în țară, în 1933, ”Gyussi” s-a decis să-și dedice talentul echipei naționale de fotbal a României, unde va marca de 14 ori în 20 partide. Debutul sub tricolor, într-un meci din preliminariile Cupei Mondiale din 1934 cu Elveția, a fost nefericit din pricina faptului că el mai jucase și în altă selecționată, iar adversarii au contestat acest lucru la FIFA. Drept urmare, naționala din Țara Cantoanelor avea să câștige întâlnirea încheiată la egalitate, 2-2, la masa verde. Dar chiar și așa, echipa României, unde juca și Dobay (un alt talent al perioadei interbelice), Sepi sau Bodola, a obținut biletele pentru mondialul italian grație victoriei obținute în fața Iugoslaviei pe 29 aprilie 1934.
La turneul final, în ziua de 27 mai 1934 și pe stadionul Littorio din Trieste, oraș de unde naționala pornise către Montevideo în 1930, România a condus magnifica formație a Cehoslovaciei grație reușitei lui Dobay din minutul 11. Adversarii aveau să întoarcă, însă, rezultatul după golurile semnate de Puc (minutul 50) și Nejedly (minutul 67). Iuliu Baratky nu a evoluat în acest meci, fiind doar rezervă, dar a simțit de pe bancă cum este atmosfera unui Campionat Mondial. Cehoslovacia se va opri în finala turneului, unde este învinsă de ”Squadra Azzurra” cu 2-1. Câștigarea titlului mondial avea să sporească în mod semnificativ popularitatea lui Benito Mussolini, cel care conducea Italia la momentul respectiv.
4 ani mai târziu, ”Gyussi” juca pentru prima dată la competiția supremă din sportul rege, la Coupe du Monde 1938 din Franța (aceeași țară unde se va disputa și Euro 2016, turneu care începe astăzi și care va fi deschis de națiunea gazdă într-un meci cu România). La prima vedere, misiunea ”tricolorilor” părea ușoară, pentru că adversarul tras la sorți era selecționata Cubei (echipă care participa în premieră la un mondial și care de atunci până în prezent nu a mai reușit să se califice la un astfel de turneu). Pentru Baratky era o șansă unică de a arăta întregii lumi un spectacol fotbalistic pe care numai el știa să-l facă. Însă meciul s-a dovedit a fi mai dificil ca oricând. Pe 5 iunie 1938, în tribunele arenei Chapou din Toulouse și sub privirile a peste 7000 spectatori, România încheia la egalitate partida cu reprezentativa cubaneză, scor 3-3. Silviu Bindea a deschis scorul în minutul 35, iar Hector Socorro a restabilit egalitatea 9 minute mai târziu. Și cum o problemă nu vine niciodată singură, Jose Magrina a făcut 2-1 pentru Cuba în minutul 69.
În minutul 88, când rezultatul părea decis, Baratky și-a luat avânt către poarta adversă și a înscris pentru 2-2, ducând confruntarea în prelungiri. Socorro a mai marcat o dată pentru naționala caraibiană în minutul 103, dar două minute mai târziu, Ștefan Dobay găsise momentul prielnic pentru a-și etala calitățile de vârf veritabil, 3-3. Cu alte cuvinte, urma o rejucare. La data de 9 iunie 1938, Echipa națională de fotbal a României începea în mare forță jocul cu formația Cubei, deschizând scorul în minutul 35 prin Dobay. Dar defensiva adversă nu a mai făcut nici un pas greșit până la finalul celor 90 minute, iar Socorro, coșmarul românilor din primul meci, a făcut 1-1. Peste alte 6 minute, tabela arăta 2-1 pentru Cuba, rezultat în urma căruia România era eliminată de la mondiale. Pentru cubanezi, bucuria nu a ținut mult, pentru că în sferturi suferea cea mai drastică înfrângere de la acel turneu, 0-8 cu Suedia. ”Squadra Azzurra” și-a apărat trofeul cucerit în 1934, de data aceasta în compania reprezentativei Ungariei.
AMICALUL CU ”SQUADRA AZZURRA”
Pentru Baratky, ultimul moment important din cariera internațională a fost reprezentat de un amical disputat la Roma în compania Italiei, pe 14 aprilie 1940. În fața unor vedete precum Silvio Piola, Biavati, Bertoni, Locatelli sau Reguzzoni, ”tricolorii” au jucat exemplar, încheind prima repriză la scor alb. În partida respectivă, Baratky s-a făcut remarcat printr-un gol magistral înscris în minutul 48, o ghiulea care nu i-a dat nici o șansă portarului advers, Olivieri. Totodată, Mircea David, goal-keeperul României, a parat o mulțime de șuturi ale atacanților italieni. Antrenorul ”Squadrei Azzurra” a fost atât de impresionat încât l-a numit ”Il Dio”, de aici venind și titlul cărții dedicate de George Mihalache fostului mare portar român Il dio și Diavolii din fața porții (1979). Și totuși, Italia era dublă campioană mondială, o echipă foarte arțăgoasă și care nu putea renunța atât de ușor, astfel că, în minutul 61, Biavati restabilea egalitatea. În minutul 78, Silvio Piola a consemnat rezultatul final, 2-1 pentru Italia. Tot în 1940, după 7 ani sub tricolor, Iuliu Baratky își anunță retragerea din prima reprezentativă, lăsând șansa și jucătorilor mai tineri de a duce echipa României către noi culmi ale succesului.
ULTIMII ANI
Baratky și-a început cariera de antrenor în 1941, fiind în paralel și jucător, la clubul Rapid. În 1946, avea să realizeze același lucru și la formația Libertatea Oradea, iar din 1947, va trece la RATA Târgu Mureș. În anul 1948, pregătește pentru o scurtă perioadă și echipa națională. Între 1952 și 1953, ajunge la Dinamo. Sezonul următor trece la Progresul Oradea, iar din 1957 și până la sfârșitul vieții, în 1962, va fi din nou pe banca tehnică a clubului Dinamo București.
”Gyussi” rămâne unul din cei mai talentați jucători pe care i-a oferit fotbalul românesc de-a lungul timpului, o adevărată legendă, al cărui șut năprasnic nu ierta nici un goal-keeper al epocii interbelice. Dar Iuliu Baratky avea și o oarecare pasiune pentru poker, îi plăceau petrecerile și vinul, după cum relata Mihalache într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor în luna februarie a anului 2009. Pe de altă parte, Mircea David, portar care a fost atât coleg cu ”Gyussi”, pe când își făcea junioratul la CA Oradea, dar și adversar, în perioada petrecută la Venus București, a remarcat în cartea Il Dio și Diavolii din fața porții faptul că Iuliu Baratky avea foarte mulți admiratori și în special, admiratoare, din pricina talentului fotbalistic și nu în ultimul rând, a șarmului său. Conform precizărilor sale, Baratky a lăsat multe inimi frânte în urma sa. Toate aceste întâmplări l-au marcat foarte mult pe cel care fusese cunoscut cândva drept ”Teroarea blondă”. Pe 14 aprilie 1962, la doar 51 ani. Iuliu Baratky pleca să dribleze spre alte orizonturi, devenind el însuși o stea printre alte stele.
Surse: Tripleta de Aur (de George Mihalache), Il Dio și Diavolii din fața porții (de George Mihalache), Wikipedia
Dacă materialele noastre v-au lăsat o impresie plăcută, puteți susține proiectul Povești din Sport prin DONAȚII (DETALII AICI) sau recomandând site-ul nostru prietenilor și cunoscuților. De asemenea, vă puteți abona la pagina de facebook Povești din Sport, respectiv canalul de youtube PDSPORT TV&FM.
No Comments